Canoanele rămân valabile ca nişte mari faruri de orientare, să se vadă, mai ales gravitatea păcatelor, ele având însemnările şi subînsemnările lor, dar trebuie cunoscut că au şi elasticitatea lor. Lupta mare este să-i vindeci rana, nu să-l laşi singur ani întregi fără marile haruri ale Sfintelor Taine. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: “Ani vrei să-i dai? Trebuie să-l însănătoşeşti!” Să ajungă la o cunoştinţă de sine şi să intre singur în marile bogăţii ale harurilor cereşti. Să ştie  că venirea Mântuitorului, Care “S-a pogorât până în adâncurile mizeriei omeneşti, nu ca să anihileze făptura Sa, ci pentru a o transfigura”, că marea jertfă a Mântuitorului s-a făcut ca să fim iertaţi prin pocăinţă de toate păcatele şi el, creştinul, să rămână într-o mare nădejde fără să se teamă. Căci “nicio nenorocire nu înseamnă ceva şi nimic nu este pierdut atât timp cât credinţa rămâne în picioare, cât timp capul se ridică din nou şi cât timp sufletul nu abdică” (Maeterlink).

Nu trebuie apăsat pe o puternică nevoinţă prin canonisire, ci mai mult pe o intensitate a ei. Nu timpul poate decide, ci calitatea vieţuirii printr-o continuă dispoziţie sufletească, nedând loc la amărăciuni opace. O sinceră şi apăsată părere de rău îi va aduce o mai adevărată smerenie, atât de primită spre iertare şi atât de binefăcătoare spre viziuni noi şi descoperiri mai presus de raţiunea omenească, cu care dragostea lui Dumnezeu îmbogăţeşte pe omul smerit, iar nu pe cel încorsetat într-o aspră nevoinţă. Iisus Hristos Se dăruieşte mai cu plăcere unei inimi rănite, dar căită şi smerită, decât unei inimi care posteşte şi se roagă, dar care desigur, îşi cere dreptul. “Nici văduva şi nici fecioara n-au altă treaptă în cer decât aceea pe care o fixează umilinţa”.

(Arhim. Ioanichie Bălan,  Ne  vorbeşte  Părintele  Arsenie (Papacioc), vol. I, Editura Episcopiei Romanului,  1996,  pp. 28-29)