An de an, 23 ianuarie este Ziua mondială a scrisului de mână. Celebrarea coincide cu ziua de naştere a lui John Hancock, devenit cunoscut datorită semnăturii sale, foarte lizibilă şi deosebită stilistic, de pe Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite ale Americii.

Cred că ni se oferă astfel un prilej potrivit spre a medita la importanța caligrafiei în viața noastră: în scrisul de mână ne regăsim pe noi înșine, deoarece orice trăire interioară se manifestă prin mișcări exterioare. Adesea vorbim, cântăm, ne mișcăm, gesticulăm, scriem într-un mod specific, prin el dezvăluindu-ne bucuria ori tristețea, satisfacția sau eșecul, nostalgia, melancolia, exuberanța, toate ținând de starea noastră organică sau, de ce nu?, fiind determinate de anumite împrejurări de moment.

Deşi vieţuim într-o lume a gadgeturilor şi a butoanelor, ar fi păcat să pierdem o asemenea abilitate. Citeam cu ceva timp în urmă un studiu al unei prestigioase universități unde s-a realizat un experiment inedit, cu final surprinzător. Studenților participanți la acțiune, împărțiți în două grupe, li s-a cerut să alcătuiască un eseu pe aceeași temă. Una din grupe l-a scris de mână, iar cealaltă, la computer. Comisia de evaluare a stabilit că tinerii care au redactat eseul de mână şi-au terminat teza înaintea celorlalţi, dovedindu-se mult mai creativi şi coerenţi în exprimare. O cercetare efectuată în Marea Britanie arată că o mare parte dintre adulţii intervievați au ajuns aproape dependenţi de tastaturi pentru a comunica în scris: respondenţii chestionarului nu mai scriseseră nimic de mână, în medie, de peste o lună de zile. În plus, în unele școli din SUA scrisul de mână se învaţă opțional, considerându-se că micuții, „conectați ombilical” la tastaturi electronice, nu au nevoie să ştie cum se ţine stiloul pe hârtie. Sper ca în România să nu se ia prea curând astfel de decizii năstrușnice.

În ultimii ani, s-au ridicat numeroase voci alarmate de riscul crescut ca în viitorul apropiat scrisul de mână să rămână doar istorie. Societatea contemporană – dar și generaţiile viitoare – dă semne de dependenţă de tastaturi pentru comunicarea în scris, căci ritmul vieţii impune, nu arareori, o relaţionare rapidă, succintă, uneori cu mai multe persoane deodată, or tehnologia satisface pe deplin cerințele actuale. Scrisul de mână este considerat astăzi o chestiune desuetă, păstrând doar o valoare sentimentală. Chiar și așa, oamenii preferă corespondenţa electronică, în detrimentul celei clasice. Se pare că tocmai de aceea, anul trecut, poșta canadiană a hotărât să întrerupă livrarea scrisorilor la domiciliu, dezvăluind o cifră de-a dreptul îngrijorătoare: față de 2006, numărul scrisorilor distribuite de compania națională de poștă în 2013 a scăzut cu un miliard. În România, conform datelor unor statistici, se observă aceeași tendință degresivă a scrisorilor.

Carevasăzică, importanța scrisului de mână s-a diminuat. Cu toate acestea, se cuvine să nu uităm să-l folosim, fie și-n amintirea unor vremuri apuse, ori, de ce nu?, ca să ne exersăm capacitatea de concentrare: unii cercetători afirmă că printr-o asemenea frumoasă îndeletnicire folosim funcțiile intuitive ale emisferei drepte a creierului.

În viața noastră, în tot ce gândim ori facem, să nu pierdem din vedere nicicând Prototipul, pe Hristos Dumnezeu. Ar fi interesant să cunoaştem dacă Mântuitorul nostru învăţase să scrie. Pare o întrebare nelalocul ei, dar e legitimă din moment ce Domnul nu a lăsat nimic scris cu propria mână. Dar oare cum să nu știe să scrie Cuvântul lui Dumnezeu, El, Care i-a inspirat pe autorii Vechiului și Noului Testament? El, Atotînțelepciunea întruchipată? Datele istorice nu ne confirmă că Iisus copilul a urmat vreo școală a timpului. Dar la ce-i folosea Lui școala, când, pe la 12 ani, îi uimea pe învățați cu înțelepciunea Sa dumnezeiască?! Și, totuși, Iisus a scris. Să ne amintim de întâmplarea relatată de Sfântul Evanghelist Ioan: fariseii și cărturarii au adus la Domnul o femeie prinsă în adulter, osândită, potrivit Legii, la uciderea cu pietre. Atunci, Domnul le-a zis: „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei. Iar Iisus plecându-Se în jos, scria cu degetul pe pământ. Iarăşi plecându-Se, scria pe pământ” (Ioan 8, 6-8). Oare ce nota Domnul cu degetul în colbul de la marginea drumului? Porniţi s-o lapideze pe nefericita femeie, conaționalii ei, cu pietre în mână se pregăteau să împlinească Legea, nesocotind îndemnul lui Iisus de a-și cerceta propria conștiință. Nu au voit a recunoaște că Domnul a avut dreptate când i-a îndemnat să arunce cu piatra doar cei fără de păcate. Mândria îi împiedica să-și vădească slăbiciunile. Ar fi început a lovi femeia fără ezitare. Doar că Dumnezeu-Omul, discret, dar ferm, a început să le scrie păcatele în ţărână. Nu colectiv o făcea, ci pentru fiecare în parte, căci numai așa ne explicăm de ce „ei, mustraţi fiind de cuget, ieşeau unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni şi până la cel din urmă, şi a rămas Iisus singur şi femeia, stând în mijloc” (Ioan 8,9).

Revenind la importanța scrisului de mână în viața noastră, adăugăm, pe lângă cele prezentate, o serie de mărturii din lumea medicală, care întăresc ipoteza că el poate reprezenta atât o profilaxie, cât și o modalitate de tratare a unor afecțiuni. Peste toate, caligrafia ne ajută să ne exteriorizăm mai bine, constituind, deopotrivă, un act creator și o jertfă. Probabil nu întâmplător ținem instrumentul de scris tocmai între degetele folosite la însemnarea cu semnul Sfintei Cruci.

Închei cu regretul că tehnologia nu mi-a permis să vă adresez aceste gânduri scrise chiar de mână.