În așteptarea Praznicului Cincizecimii, Biserica ne-a ales Evangheliile care să ne dovedească prezența Duhului Sfânt – prin Domnul Hristos – în cotidianul ce-i alcătuiește istoria. Nu e lipsită de sens pedagogia prezentării vindecării paraliticului de la Vitezda și nici dialogul cu femeia din Samaria la care am fost martori în ultimele două Duminici. E semnul relației, prin credință, în Duh dintre Iisus Hristos și noi, cei aflați mereu în stare de criză. E fundamental să înțelegem, an după an, modul în care Dumnezeu e viu în mijlocul nostru. Modul în care sărbătorile pe car ele trăim exact această uimitoare pedagogie a prezenței ne reînvață, ne reamintesc. Aducerea aminte de aceste momente din istoria Întâlnirii dintre Dumnezeu-Omul și om ne dovedesc lecția cea greu de înțeles a împreună-lucrării dintre noi și El. O lucrare aflată mereu sub efigia libertății care crește maturizarea întru Libertatea Împărăției.

Un orb e văzut de Hristos. Un orb din naștere. Ucenicii, asemeni nouă, fac analiza păcatelor fără a înțelege nimic din libertatea harului, care acordă sufletelor noastre roluri fundamentale mântuirii celorlalți. Orbul nu e produsul păcatelor. Nu toate bolile sunt urmare a păcatelor ori dezechilibrelor măsurabile uman. Uneori măsura este în Dumnezeu. De aceea cei care văd păcat în toate ar trebui să citească mai atent Evanghelia aceasta sau măcar versetul: Nici el n-a păcătuit, nici părinții lui, ci ca să se arate în el lucrurile lui Dumnezeu (Ioan 9, 3). Și lucrarea se vădește îndată, Domnul scuipând în tină – amintind astfel că suntem pământ oricât de tari și mari ne-am crede – ungând ochii orbului, trimițându-l la scăldătoarea Siloamului – nu în zadar numită „trimis”, cum ne și reamintește Ioan – să se spele de divina „papaleașcă” – cum ar spune copiii de altă dată. Un orb din naștere vede prin atingerea de această alifie la care foarte mulți ar strâmba din nas, ar depune cereri de analiză la cine știe ce oficiu al tehnologiilor... Hristos, e limpede, nu vrea brevet ci om vindecat. Asta ne învață, până la sfârșitul veacurilor: cine scoate bani pe seama suferinței omului nu-i vrednic de Împărăție.

Vecinii – gura satului, altfel spus – încep propriile analize. Bârfesc minunea și pe amărâtul scos la lumină. Dovedind, a câta oară, că semănăm neașteptat de mult, generație după generație. Că nu am înțeles nimic din porunca iubirii. Că ni-i mai dragă bârfa decât rugăciunea de mulțumire, rugăciunea euharistică. Omul este anchetat asupra Celui ce l-a vindecat. Este aproape exclus din comunitate de fariseii care țin la legea lor împotriva evidenței minunii. Cât Dumnezeu mai este în comportamentul lor vedem și din ancheta îndreptată spre părinții celui vinovat de vindecare. Un sabat extrem de dur aplicat. Prin anchetă tocmai încălcau sabatul, dar ce contează când tu schimbi mereu regulile jocului funcționăresc de-a credinciosul. Omul se vădește ca nevăzător vindecat. Îi ironizează subtil pe anchetatori – Nu cumva voiți și voi să vă faceți ucenici ai Lui? (Ioan 9, 27) – și îi pune în situația de a fi umiliți tocmai în funcționărismul lor idolatru. Pe omul ce fusese orb nu-l interesa opțiunea extrem de constrângătoare a fariseilor. Nu era opțiunea lui. De-acum se vindecase și trebuie să recunoaștem că, într-adevăr, nu știa Cine îl vindecase. Este foarte probabil să-i fi cunoscut cel mult vocea ce-i adusese lumina în cornee și în cord deopotrivă. E dat afară. Dat afară din locașul judecatei fără sens a bucuriei unui om sănătos. La frontiera cu „afară” șade însă Hristos care i se arată. Un Hristos dispus să fie „afara” celui exclus. Omul crede și se închină Vindecătorului. Îi recunoscuse blândețea și încurajarea din glas. Lipsa de judecată ce o purta în rostirea Sa. Aici devine Domnul dușman tuturor fariseilor, până la sfârșitul lumii. În această capacitate de a înțelege omul în necazul său. În această capacitate unică de a desface văzul din întuneric. Este venit spre judecată, dar o judecată pe care o exprimă astfel: „Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca acei care nu văd să vadă iar cei care văd să fie orbi” (Ioan 9, 39). Sunt cuvinte de punere la punct a tuturor reacțiilor noastre suficiente la dramatica stare de nebine a aproapelui. Răul aproapelui nu se vindecă prin răsfoirea Legii ci prin lucrarea Duhului Sfânt dovedind Domnul că a face înseamnă mult mai mult decât a judeca starea cuiva. Poate că a pune la îndemâna noastră un astfel de exemplu e lecția care prefațează nevoia de Duh Sfânt în tot ce facem întru vindecarea aproapelui. Și că avem nevoie de vindecarea propriei nevederi pentru a nu fi orbiți de maculatura aferentă fiecărui om-frate ce-l aflăm la ananghie.

Iisus vede orbul. Orbiții de Lege, ba. E ceva în neregulă cu rigorismele care tocesc rigoarea iubirii. Un soi de asfaltare de suflet care nu mai îngăduie înflorirea sufletului. Tociți de cunoștințe inutile și de rigori absurde, fariseii sunt înaintașii celor care azi au transformat credința în obstinație, nădejdea în fatalism apocalitic și dragostea în narcisism auto-evaluativ. Insipizii aducători aminte de reguli pe care ei le calcă dintâi. Scuipat divin și țărână e vindecarea nu doar de orbirea celui orb din naștere ci și a celor care, în ciuda nașterii de sus, prin Botez, au făcut din interesele lor obstinantă lege de autosatisfacere întru credință. Simplitatea medicamentului aplicat orbirii arată desăvârșirea medicului care este Domnul nostru Iisus Hristos. Orbi la iubire, fariseii sunt vădiți de păcat. Ei văd litera, dar ucid duhul. Deseori vedem că modul lor de a gândi seamănă teribil cu al multor contemporani înțepeniți în ieftine interpretări ori hiperbolizări delirante asupra unor fapte și conținuturi care, cu minimum de bun simț, pot fi asumate în tăcere, cu discreție și credință autentică. Dat afară, orbul din naștere se întâlnește cu Hristos. Uneori merită să fi afară dacă te întâlnești cu El! Sufocarea minunii în spuza gurii pline de ură dăunează grav vederii lui Dumnezeu. De evitat, așadar.

Sursa: tribuna.ro