În vremea aceea, văzând minunea pe care a făcut-o Iisus, oamenii ziceau: Acesta este într-adevăr Proorocul, Care avea să vină în lume. Cunoscând, deci, Iisus că au să vină și să-L ia cu sila ca să-L facă Împărat, S-a dus iarăși în munte, El singur. Și, când s-a făcut seară, ucenicii Lui au coborât la mare. Și, intrând în corabie, se îndrep­tau spre Capernaum, dincolo de mare. Și s-a făcut întuneric, iar Iisus încă nu venise la ei. Și, suflând vântul cu putere, marea se învolbura. După ce au vâslit, deci, ca la douăzeci și cinci sau treizeci de stadii, L-au văzut pe Iisus umblând pe apă și apro­piindu-Se de corabie și s-au înfricoșat. Dar El le-a zis: Eu sunt; nu vă temeți! Deci, voiau să-L ia în corabie, însă corabia îndată a sosit la țărmul la care mergeau. A doua zi, mulțimea, care rămă­sese de cealaltă parte a mării, a văzut că nu era acolo decât numai o corabie mai mică și că Iisus nu intra­se în corabie împreună cu ucenicii Săi, ci plecaseră numai ucenicii Lui. Și alte corăbii mai mici au venit din Tiberiada în apropiere de locul unde ei mâncaseră pâinea, după ce Domnul mulțu­mise. Deci, când a văzut mulțimea că nu sunt acolo Iisus și ucenicii Lui, oamenii au intrat în corăbiile cele mici și au venit la Capernaum, cău­tându-L pe Iisus. Și, găsindu-L dincolo de mare, I-au zis: Învățătorule, când ai venit aici? Iisus le-a răs­puns și a zis: Adevărat, adevărat zic vouă: Mă cău­tați nu pentru că ați văzut minuni, ci pentru că ați mâncat din pâini și v-ați săturat. Lucrați nu pen­tru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncar­ea ce rămâne spre viața veșnică și pe care o va da vouă Fiul Omului, pentru că pe El L-a pecetluit Dumnezeu-Tatăl.  

Ioan 6, 14-27

Textul Evangheliei din cea de-a doua sâmbătă după Sfintele Paști reprezintă un pasaj în care Ioan repovestește umblarea pe mare a Mântuitorului Hristos, făcându-se astfel sinoptic cu Matei și Marcu. Perspectiva din care surprinde acest moment este întrucâtva diferită. Referindu-se la evenimentul imediat precedent, adică înmulțirea pâinilor și peștilor, evanghelistul descrie reacția mulțumii la această minune cu totul ieșită din comun. Poporul Îl recunoaște pe Domnul ca fiind „Proorocul”. De ce anume nu un oarecare prooroc, ci Proorocul, articulat, ca și cum ar fi singurul? Ioan fusese odinioară întrebat de trimișii de la templu, dacă El este Ilie, sau Mesia, sau Proorocul (Ioan 1, 21), în credința populară exista o deosebire între aceștia. Distincția referitoare la Ilie e deja evidentă. Însă, Moise, considerat cel mai mare dintre prooroci, spusese la un moment dat: „Prooroc din mijlocul tău şi din fraţii tăi, ca şi mine, îţi va ridica Domnul Dumnezeul tău: pe Acela să-L ascultaţi” (Deuteronom 18, 15). Așadar, Iisus era văzut în acel moment la fel de mare ca și Moise. Mulțimile nu Îl percepeau încă drept Mesia, Mântuitorul lui Israel, dar deja nu îl mai considerau un oarecare profet. Dar ca să fie întreagă imaginea, naratorul adaugă că Iisus a știut că poporul vrea să Îl facă rege cu sila. Pentru a evita așa ceva, a plecat în munte. Așadar, identificarea celor două funcții profetice, Mesia și Proorocul, erau iminente. 

Imediat după acest moment, Ioan repovestește binecunoscuta scenă a umblării pe mare a lui Iisus, dar foarte pe scurt. Nu mai amintește nimic despre faptul că Petru a vrut să umble și el pe mare, așa cum face Matei (14, 29), ci doar că Domnul a potolit valurile și că imediat toți s-au regăsit neașteptat de repede pe malul celălalt, fără ca Iisus să mai fi pășit în corabie. Accentul acestei întâmplări nu cade  nici pe umblarea pe mare, nici pe potolirea furtunii, ci pe observația din a doua zi dimineață a poporului că Iisus nu mai e acolo cu ei. Aceasta, deși trimisese pe ucenici singuri pe mare, iar El nu ar mai fi avut cu ce să îi ajungă din urmă. Urmare a acestui fapt, numeroși oameni au luat mici corăbii și au traversat distanța, întâlnind în final, în Capernaum, pe ucenici și pe Domnul, pe care Îl căutau intens. 

De cele mai multe ori, mulțimile Îl urmează pe Iisus pentru că au nevoie de ajutor în vindecări miraculoase sau pentru că vor să vadă minuni. Mai concret, se adună ca la spectacol, ca la un show, ca să vadă ceva nemaivăzut. Nu o dată s-a întâmplat așa în cei trei ani și jumătate ai activității Mântuitorului în mijlocul lui Israel. „Ispitirea” prin minuni e o tentație care ne urmărește până azi. De data aceasta se întâmplă însă ceva diferit. Evanghelia se încheie cu întrebarea oamenilor: „Învățătorule, când ai venit aici?”, dar răspunsul lui Iisus nu pare a fi unul direct. El le spune „Adevărat, adevărat zic vouă: Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat”. Nu mai primează astfel accentul pe miraculos. Domnul Se bucură de dorința mulțimii de a-L afla pentru altceva. Pentru că i-a săturat. Iar mâncarea pâinilor, cu siguranță nu se referă strict la hrana materială, la fel ca și săturarea din ele. Mult mai mult decât atât, este vorba despre ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, precum foamea este mai degrabă cea de învățătură, pe care Hristos a potolit-o, fiind prin aceasta este recunoscut drept Proorocul și dorit ca rege. De aceea Iisus îndeamnă chiar cu putere pe cei de față să lucreze pentru mâncarea care rămâne în veșnicie și pe care le-o va da „Fiul Omului”. În sens mistic, putem înțelege îndemnul Său ca o referire la Sfânta Împărtășanie. Lucrarea spre a o primi se face trăind o viață creștinească și, desigur, căutând pe Domnul în fiecare zi.