În timpul studiilor la Facultatea de Teologie din București, la îndemnul specialiștilor de a citi textele sacre în limba lor originală și-n efortul de a-mi însuși mai multe limbi, am simțit o acută criză existențială și de sens. Obosit, confuz, am hotărât să fac o spovedanie din copilărie în fața celui mai vrednic duhovnic pe care l-am cunoscut, Părintele Paisie Olaru.

În una din discuțiile personale ce le-am avut cu Părintele Arhimandrit Nicodim Sachelarie, acesta a spus:
– Părintele Paisie și Cleopa sunt cu adevărat monahi și mari duhovnici. Mulți alții, mai bine și-ar găsi altceva de făcut.

Am scos bilete de tren din București pentru Moldova. Cu toate că m-am grăbit să prind trenul, acesta a plecat. Nemulțumit de întâmplare și plin de nerăbdare, m-am întors la casa de bilete și m-am hotărât să iau următorul tren care pleca din București, chiar dacă aș fi făcut ocolul României. Am luat următorul tren care mergea Brașov – Ciceu – Onești – Adjud – Bacău – Piatra Neamț, apoi autobuzul. Din Agapia am urcat pe jos până la Sihla. Îmi notasem mai multe pagini A4 cu scris mărunt, în dorința de a avea cât mai detaliată mărturisirea în fața acestui om sfânt.

Părintele locuia în chiliuța din deal, din dreapta Bisericuței dintr-un Lemn. Înainte de sosirea mea, fusese o mare furtună care i-a speriat pe vizitatorii și pelerinii părintelui.

L-am găsit pe Părintele Paisie Olaru în partea de sud, afară, într-o mică grădină, printre stânci. M-am apropiat, i-am sărutat mâna, cerându-i binecuvântare și rugându-l stăruitor, dar abrupt, să mă spovedească. Mi-a spus foarte direct că nu se poate.

M-a derutat răspunsul lui, dar m-am gândit că n-am fost destul de politicos și cuviincios și că ar fi trebuit să stăm un pic de vorbă și apoi să-i adresez rugămintea de a-mi asculta mărturisirea. Am încercat o mică discuție și iar l-am rugat să-mi asculte mărturisirea. Din nou, Părintele mă respinge. Am făcut cel puțin cinci încercări de a-l convinge pe Părintele să-mi asculte mărturisirea. Răspunsul a fost de fiecare dată „nu”.

Nemulțumit, sfâșiat, revoltat, l-am întrebat:
– De ce nu?

Cu voce adâncă, mi-a răspuns:
– Nu pot, pentru că sunt orb.

Răspunsul a fost năprasnic pentru mine, a avut un impact ca de trăsnet.

M-am gândit: „Doamne, eu n-aș putea purta crucea lui, să nu mai pot citi în original textele sacre ale lumii – pentru mine ar fi fost o lovitură fatală. Recunosc că nu aș putea purta astfel de cruce. De ce i-ai dat-o, Doamne, ucenicului Tău iubit?! – dar nu-i treaba mea.” Mă gândeam: „Mai bine mort decât orb.”

M-a descumpănit greutatea crucii lui. Totuși, încăpățânarea mea egoistă mi-a adus în minte acest gând: „Dar, de fapt, eu doresc să mă asculte, nu să mă vadă.” Am gândit, fără să o spun. Apoi, el mă întreabă:
– Știi unde este cel mai rău loc?

Am răspuns că nu știu. Îmi spuse:
– Cel mai rău loc este acolo unde sunt eu.

Îl rog, din nou, să-mi asculte spovedania.

Îndârjit de refuzul lui, un gând m-a răvășit:
„De ce m-o fi respingând Părintele?! În fond, eu sunt un om deștept, el este un om simplu.”

Mă trezesc în fața unei avalanșe. Părintele spune:
– Ce cauți tu la mine, un om simplu și prost cum sunt – adresându-mi-se direct, pe nume – de ce nu mergi să te spovedești și să discuți cu profesorii și îndrumătorii tăi iluștri: Părintele Stăniloae, Părintele Galeriu și ceilalți?

În prezența lui, mă simțeam ca într-o altă lume. Spațiul, timpul și adâncimea cuvintelor lui căpătau dimensiuni noi, parcă venite dintr-o altă lume. Surprins din nou de faptul că eu, deși nu i-am spus cine sunt, unde studiez, cine sunt îndrumătorii mei, sunt uimit de precizia informațiilor ce mi le expune. Mă uit în jur – nu văd oameni, nu văd nici linie electrică, nici telefonică, și știam precis că n-am destăinuit nimănui decizia, planul meu de a merge și a mă spovedi la Părintele Paisie. Am înțeles că este un harismatic, că știe tot, că are darul înainte-vederii de la Dumnezeu.

Insist, din nou, să mă primească…
– Știți, Părinte, sunt sărac, am făcut un efort mare ca să ajung până aici și să mă spovedesc.

Îmi răspunde:
– Știu că ai pierdut trenul în București. Știu că ai venit prin Brașov, Ciceu, Adjud, Bacău… pe ocolite, dar nu pot…
Și apoi mi se pare că deviază discuția, spunând:
– Ce greu sunt de mișcat pietroaiele acestea.
Am înțeles că se referea la împietrirea inimii mele și că, de fapt, cita pe Profetul care spune: „Transformați inimile voastre de piatră, măcar în inimi de carne, pentru ca apoi Domnul să le înnoiască.” Puterea rugăciunii lui lăuntrice sfărâmă stâncile inimii mele împietrite.

Un gust amar pentru refuzul său și orgoliul meu rănit. Am hotărât să mai insist încă o dată. De data aceasta, justifică refuzul spunându-mi:
– Eu sunt un mare ticălos, încăpățânat și tare mândru.

Am înțeles că-mi tot arăta oglinda vieții mele lăuntrice. M-am hotărât să renunț. Un gând mi-a spus: „Nu-l mai necăji pe omul lui Dumnezeu, nu-i mai consuma timpul lui de rugăciune, sărută-i mâna, cere binecuvântare și pleacă.”

N-am terminat bine gândul acesta – că sunt nevrednic – și Părintele mă surprinde, din nou, spunându-mi:
– Acuma dar, tătucuță, acuma te pot spovedi.

M-a luat de mână, m-a dus în chiliuța lui cu geamuri mici, și-a pus epitrahilul și felonul, a aprins o lumânare și a început să rostească, pe de rost, rugăciunile de spovedanie. Între timp, eu îmi scosesem toate hârtiile din buzunar, dorind să fac o mărturisire completă. Încercam să prind o rază de lumină de la lumânare și gemuleț, ca să pot citi tot ce era scris în însemnările mele.

Din nou, surpriză. După terminarea rugăciunilor, Părintele începe să mă întrebe și să-mi spună păcatele mele în ordinea în care le scrisesem pe hârtiile mele. Simțeam că iau foc. Furtuni de gânduri și emoții mă copleseau. M-a lovit, însă, un gând rău. Cam la jumătate de oră după ce începuse să-mi spună – de fapt, să mă întrebe de păcatele personale – mi-am zis: „Știu că Părintele este un om sfânt, dar nu-i Dumnezeu.”

La început, am crezut că este coincidență, că s-a nimerit să știe câteva lucruri, dar când, după aproape 45 de minute, îmi spunea cuvânt cu cuvânt ce era scris în hârtiile mele, m-am revoltat: „E prea mult…”

Cu un glas întristat, îmi spune:
– Tătucuță, da’ de ce te mai îndoiești și acum?!

Am înțeles atunci că eu eram cel orb, cel prost, cel împietrit, cel încăpățânat și mândru – și celelalte, de care el se acuza, ca să mă ajute să mă trezesc la smerenie, pocăință și lacrimi. Din acel moment, a schimbat tehnica de spovedanie.

Îmi spunea ce am în mintea mea, în inimă și ce era scris pe hârtie, timp de aproape încă trei ore. Părând iritat, se oprește, deranjat de tăcerea mea și, ca să-și ascundă, discret, darurile care sălășluiau în el, îmi spune:
– La început m-ai necăjit un ceas că vrei să te spovedești, spune odată ce ai de spus.

Îi răspund:
– Părinte, mi-ați spus totul… Nu mai am nimic de spus…

Atunci, mi se adresează pe nume, așa cum obișnuia mama mea să mă alinte în copilărie; apoi îmi spune numele părinților, colegilor, rudelor, prietenilor, profesorilor; numele, vârsta, profesia, detalii semnificative și multe amănunte din viața fiecăruia – sute și sute de nume. Fapt pentru care mă face să gândesc că cele mai teribile instituții, cu menirea specifică de a înregistra fiecare amănunt în parte la dosarul personal, sunt mici copii, comparativ cu imensitatea copleșitoare a atâtor informații ce mi le-a oferit Părintele.

Culmea surprizei a fost când a început să-mi spună și despre viitorul meu. Mi-a făcut un ghidaj cum ar trebui prezentată istoria binecredinciosului Ștefan cel Mare și Sfânt la Mânăstirea Putna, ca să nu deranjăm și să tulburăm autoritățile politice, atât de ostile Bisericii în vremea aceea, cât și astăzi.

În momentul când a început să facă rugăciunea de dezlegare, am pregustat bucuriile Raiului. Tot ce mi-a spus despre viitor am uitat imediat, dar când evenimentele se desfășurau, îmi reveneau în amintire cuvintele ce mi le-a spus Părintele Sfânt. Au fost mărturii care s-au desfășurat în timp, aproape treizeci de ani, detalii cu precizie matematică de care Părintele mă avizase.

Cuvintele nu pot descrie realitatea și profunda bucurie ce-am trăit-o în momentul rugăciunii de iertare.

(Protosinghel Constantin Chirilă, extras din Volumul „Părintele Paisie Olaru, povăţuitor spre poarta Raiului”, pag. 153-157, Ed. Trinitas, 2005; reeditată de Ed. Doxologia, 2010)