Darul luminii şi desfătarea bucuriei nu urmează îndeaproape orice întuneric, asprime a luptei sau întunecare. Acestea însă vin negreşit înaintea oricărui dar, fie cu un ceas, fie cu o zi, fie cu câteva luni sau cu câţiva ani, pe măsura acestuia, cu neputinţă ca binele să vină înainte ca în gândire să se fi pus în mişcare tulburarea unei mari întunecimi şi ispite. De aceea, de fiecare dată când mintea e pe cale să dobândească darul unei odihne, e mai întâi chemată la o mare luptă şi la nenorociri, la capătul cărora doar se întrezăreşte lumina. Pe măsura apăsării încercării vor fi şi puterea şi înălţimea darului. Această rânduială o vedem la toţi sfinţii, mai ales la început, fiindcă atunci când se apropie în chip simţit de darul dumnezeiesc trec printr-o mare ispită: unii intră în luptă cu demonii, alţii îndură încercări ascunse. Fericit însă cel care n-a ajuns la lenevire şi care nu s-a predat legăturilor cu cei din lume şi relaxării; care nu fuge de liniştire într-o destindere ca să scape un moment de asemenea încercări.

Părinţii spun că atunci când omul începe să se despartă de păcatul care sălăşluieşte în el şi să iasă de sub stăpânirea duhului acestei lumi, se întâmplă cu el ce se întâmplă cu femeia ce stă să nască [În 16, 21]: zi şi noapte păcatul îl tulbură, sufletul stă gata să piară şi mii de ispite vin asupra lui. Dar când văzduhul dinaintea lui începe să se însenineze şi vede de departe nădejdea lui, inima lui se întăreşte înaintea potrivnicului care-i stă în faţă şi dobândeşte o biruinţă desăvârşită asupra păcatului. Cu fiecare zi ce trece îl întâmpină bucuria şi diferitele greutăţi care vin peste el i se par acum uşoare, până ce încetul cu încetul ajunge în portul milostivirii...

(Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, despre viața duhului, taine dumnezeiești, pronie și judecată, Editura Desis, Sibiu, 2003, p.49)