Ridicatul de jos atunci când cădem, ca şi valorile şi virtuţile pe care încercăm să le predăm copiilor noştri, se pot învăţa doar prin luptă. La fel cum singurul mod de a ne întări musculatura este încordarea muşchilor, singurul mod în care copiii pot deveni puternici este lupta. Aşa se dezvoltă. Cu toate acestea, nu este cazul să îi abandonăm pe copii când au greutăţi şi nici să creăm greutăţi pentru ei. Viaţa le oferă copiilor o mulţime de prilejuri să se lupte, să înveţe și să crească. E nevoie să învăţăm cum să le fim alături în aceste lupte.

Copiii se luptă cu limitele fireşti şi adecvate pe care le-am stabilit noi pentru ei. Lista prilejurilor ce apar în viaţă ca ei să se lupte şi să înveţe este infinită: să se abţină să atingă produsele când sunt la supermarket, să vină la masă, deşi ar mai vrea să se joace pe afară, să aştepte la masă până când toată lumea termină de mâncat, să-şi facă temele sau să-şi facă ordine în cameră, deşi preferă să se joace sau să se uite la televizor, să împartă jucăriile cu altcineva, hainele sau chiar şi patul şi aşa mai departe.

Nu ne aşteptăm de la copii să înţeleagă sau să le placă faptul că luptele sunt cruciale pentru a învăţa. În realitate, să ne aşteptăm să insiste ca noi să îi scăpăm de lupte, să le rezolvăm problemele, să-i salvăm şi chiar să le facem tema. Copiilor nu le plac luptele, cum nu ne plac nici nouă. Se poate chiar să ne condamne pe noi pentru luptele lor. Ca părinţi, trebuie să fim înţelepţi şi să înţelegem că, dacă ne iubim copiii, vom fi întotdeauna aproape de ei, dar îi vom lăsa pe ei să-şi ducă luptele.

Copiii au nevoie să se lupte pentru a învăţa şi pentru a se dezvolta ca persoane.

- George dragă, mama a spus că poţi ieşi afară după ce faci ordine în cameră, i-am zis într-o sâmbătă dimineaţa fiului meu (de opt ani) când acesta se îmbrăca să iasă afară.

- Pot să fac ordine şi după ce mă joc, spuse el.

- Nu, i-am zis, poţi să te joci numai după ce camera ta e în ordine.

- Asta e doar o regulă a voastră, continuă el devenind tot mai frustrat. Nu o să-mi fac curat în cameră până nu mă laşi să mă joc afară.

În primul rând, se observă că el imită vădit felul în care eu îi vorbesc, ca părinte. În al doilea rând, este suficient de deştept să răstălmăcească ce îi răspund, ca părinte, ca să obţină ce vrea. Cu toate acestea, el încă nu înţelege că aceste reguli nu sunt de fapt regulile mele. Şi eu aş prefera să mă distrez decât să muncesc, doar că ştiu că, în cele din urmă, lucrul acesta mă va face să sufăr. Se găsesc oricând lucruri mai amuzante de făcut în viaţă decât să munceşti, dar, dacă el nu învaţă ca să muncească înainte de a se juca, va ajunge incapabil să-şi păstreze o slujbă, să aibă o familie sau să se mobilizeze pentru un proiect important pe care şi-l alege în viaţă. Aşa stau lucrurile. Nu eu am creat aceste reguli. Eu pur şi simplu ştiu că, dacă vrem să ne dezvoltăm ca persoane, trebuie să le respectăm. George încă mai învață. Şi nu există decât un mod în care o poate face.

- Este greu să-ţi faci ordine în cameră când ai vrea să mergi afară, la joacă. Ştiu, am zis explicându-i lupta cu toată empatia, apoi am repetat: Când e în ordine camera ta, poţi să ieşi la joacă.

Eu mi-aş dori să îl scutesc de această luptă. Mi-aş dori să n-aibă nevoie să-şi facă ordine în cameră niciodată, căci este greu să-ţi faci ordine în cameră la orice vârstă. Aş mai vrea ca el să facă ce-i spun, pur şi simplu, de la bun început, fără să se mai încontreze cu mine. Asta e lupta mea. Acestea, după cum vedeţi, sunt numai dorinţe, nu realitatea însăşi. Realitatea e că el are nevoie să se lupte şi că eu trebuie să lupt alături de el, pentru ca el să înveţe şi să se dezvolte. De fapt, pentru George şi pentru mulţi dintre noi, gândul că trebuie să faci curat în cameră este mai dificil decât curăţenia propriu-zisă. Începutul este adesea cea mai dificilă parte a sarcinilor de la serviciu ori de acasă. Vreau ca George să înveţe acest adevăr şi să dezvolte deprinderile necesare pentru a se orienta în faţa acestei provocări. El nu poate învăţa dacă îl scutesc de această luptă sau dacă reacţionez impulsiv la faptul că îi e greu să mă asculte.

Eu şi George avem acest gen de schimburi de replici de sute de ori în legătură cu golitul maşinii de spălat vase, cu faptul că trebuie să-şi pună jucăriile la loc, să mănânce tot din farfurie şi orice altă sarcină. Nici o strategie a părinţilor nu-l va face pe George să-i placă să-şi facă ordine în cameră sau să se achite de sarcinile gospodăreşti. Nu acesta este obiectivul. Obiectivul nostru este să îi fim aproape pe măsură ce învaţă cum să se orienteze în această luptă. Dacă îi explic această luptă, identificând paşii mai mici ai acestei sarcini, îl ajut să înceapă şi îi cer să o ducă la bun sfârșit înainte să treacă la orice altceva, el va dezvolta deprinderile şi puterea interioară necesare să reziste dorinţelor şi impulsurilor proprii, încât să facă ce trebuie să facă. Mai am în faţă optsprezece ani de petrecut cu el şi sute de alte sarcini prin care să îl învăţ aceste lucruri.

Menţinerea limitelor clare şi ferme le permite copiilor noştri să continue lupta pe măsură ce învaţă şi se dezvoltă. Ştiam lucrul acesta: cu cât George ajunge să se priceapă mai mult la muncă decât la joacă, cu atât va fi mai fericit ca adult. Este sarcina mea să îi fiu aproape şi să îl ajut să înveţe acest lucru.

Obiectivul în creşterea copiilor nu este să le înlăturăm luptele, ci să îi ajutăm să iasă biruitori.

(Philip Mamalakis, Principii ortodoxe de creștere a copiilor: educarea lor pentru Împărăția lui Dumnezeu, Editura Sophia, București, 2017, pp. 135-138)

Îți mai recomandăm și: Ispitele pe care trebuie să le ocolim ca părinți