Întâlnirea aceasta tainică se petrece în noaptea de dinaintea marii sărbători din octombrie, în penumbra Catedralei Mitropolitane din Iași, acolo unde Sfânta Cuvioasă Parascheva veghează de veacuri sufletul neamului românesc. Pelerinii încă foșnesc afară, în rândul nesfârșit, șoptindu-și durerile sub cerul rece de toamnă. În interior, o lumină caldă, de chihlimbar, se desprinde din racla de argint. Sfântul Paisie Olaru de la Sihla, cu barba lui albă ca zăpada din munte, luminată de razele Învierii, și mantia-i muiată în miros de cetină, pășește încet, ca o rostire de psalm, sprijinit în toiagul de lemn, și face trei metanii adânci în fața Sfintei.

Sfânta Parascheva se ridică blând, învăluită într-o maramă luminoasă, cu mâinile încrucișate pe piept, primindu-l ca pe un vechi și drag sihastru al codrilor Neamțului.

— Bine ai venit în cetatea Moldovei, avva Paisie, spune Sfânta cu o voce ce seamănă cu susurul izvoarelor limpezi din praguri de munte și dulce, ca adierea vântului prin tremurul de ape al Bosforului. Te-am auzit de la Sihla oftând. Ai adus cu tine în traistă toate suspinele românilor noștri care vin la mine să-mi ceară ajutorul în toamna asta grea. Bătrânul Paisie își așază palmele bătătorite de greutatea păcatelor ce le-a dezlegat pe marginea raclei, își potrivește cuminte așezarea hainelor de drumeț ceresc și oftează adânc, din rărunchi: 

— Ei, Sfântă maică Parascheva, multă durere am strâns în suflet! Am coborât din munți pentru că nu mai pot privi de sus atâta tulburare în țărișoara asta a noastră. Se uită oamenii la anul acesta, 2026, ca la un prag plin de spaimă. Vin la spovedanie bătrânii și plâng că nu le mai ajung banii de medicamente și de pâine din cauza scumpirilor. Vin tinerii rătăciți, cu mințile prinse în ecrane, speriați de războaie, de boli și de lipsa de viitor. Parcă s-a luat pacea de pe pământ, Sfântă dragă, și neamul nostru a intrat într-o iarnă a sufletului.

Sfânta Parascheva privește spre fereastra înaltă prin care se zăresc mii de oameni stând la rând, în frig, așteptând să-i atingă racla. Zâmbește cu o tristețe plină de milostivire: 

— Părinte Paisie, de aproape patru sute de ani stau aici, pe pământul Moldovei. Am văzut ciumă, am văzut foamete, am văzut războaie mondiale și regimuri care au vrut să-L scoată pe Dumnezeu din inimi prin forță. România a trecut mereu prin cuptorul suferinței. Dar știi ce mă doare cel mai mult acum, în zilele acestea moderne? Nu lipsa banilor sau greutățile exterioare. Mă doare că românii încep să-și piardă nădejdea și dragostea dintre ei. S-au învrăjbit frații cu frații, s-a umplut vorbirea lor de venin și de judecată. Fiecare crede că are dreptate, dar nimeni nu mai are smerenie. Fără smerenie, harul lui Dumnezeu nu poate să-i vindece. Avva Paisie dă din cap cu tristețe, învârtind printre degete bobițele de lână ale metanierului său: 

— Mare adevăr grăiești, maică! Când trăiam în chilia mea de la Sihla și veneau oamenii, le spuneam mereu: „Să avem pace, să avem răbdare, să nu ne judecăm unii pe alții”. Astăzi, românul a devenit tare nerăbdător. Vrea totul repede. Dacă conducătorii țării nu sunt buni, îi blestemă; dacă viața e grea, deznădăjduiește. Eu le tot spun celor care mă mai aud în duh: Măi, tată, conducătorii sunt după inima noastră! Dacă noi ne pocăim și ne curățăm viața, Dumnezeu ne va da și păstori buni. Dar noi vrem să se schimbe țara fără ca noi să schimbăm nimic în casele noastre. Ne certăm în familii, divorțăm cu ușurință, ne avortăm copiii și apoi ne întrebăm de ce e blestemat pământul.

Sfânta Parascheva își pune mâna ei luminoasă peste mâna bătrânului duhovnic, iar în toată catedrala se răspândește un parfum tainic de trandafiri și smirnă răcorită de foc:

— Ai dreptate, avva Paisie. Uită-te la rândul acesta de afară. Vin mii de oameni. Mulți vin cu credință curată, dar mulți vin doar ca la un magazin de minuni. Îmi cer sănătate, îmi cer bani, îmi cer să le treacă copiii examenele, dar foarte puțini vin să-mi spună: „Sfântă Parascheva, roagă-te să-mi iert vecinul, roagă-te să nu mai fiu zgârcit, roagă-te să mă pot pocăi de păcatele mele”. Ei vor binecuvântarea lui Dumnezeu, dar refuză poruncile Lui. Și totuși, Hristos nu-i părăsește. Oricât de mare ar fi criza prin care trece România acum, o singură lacrimă de pocăință sinceră poate întoarce mânia lui Dumnezeu în milă.

Bătrânul sihastru ceruit în cer se sprijină mai bine în toiag, ochii îi lucesc în lumina candelei și o întreabă cu o licărire de speranță: 

— Spune-mi, maică a noastră, mai are vreo șansă neamul acesta? Că vin mulți și spun că România se va prăbuși, că ne pierdem identitatea, că ne topim în lumea asta mare și fără Dumnezeu... Ce să le spun în duh celor care se roagă mie în genunchi, cu inima frântă? Sfântul chip al Sfintei Parascheva se luminează puternic:

— Părinte Paisie, spune-le așa: România nu va pieri atât timp cât în biserici se mai slujește Sfânta Liturghie, atât timp cât mai sunt mame care își învață copiii rugăciunea Tatăl Nostru și bătrâni care postesc miercurea și vinerea. Greutățile de acum sunt îngăduite de Dumnezeu nu ca să ne distrugă, ci ca să ne trezească din somnul nepăsării. Când omului îi merge prea bine, uită de cer. Când vine strâmtorarea, își aduce aminte de Dumnezeu. Spune-le românilor să nu se teamă de ce va fi mâine. Să se teamă doar de păcat. Să-și cultive pământul cu dragoste, să-și crească copiii în frică de Dumnezeu și să nu plece capul în fața minciunilor acestei lumi.

Bătrânul Paisie zâmbește, iar fața lui ridată emană o pace neschimbată de vremuri: 

— Slavă Ție, Doamne, că nu ne-ai părăsit! Așa le voi spune, maică: să ținem candela credinței aprinsă. Să fim milostivi cu cei mai săraci decât noi, căci milostenia stinge o mulțime de păcate. Când se va termina noaptea asta a lumii, Hristos ne va întreba cât am iubit, nu câte crize am traversat. Sfânta Parascheva face un semn al crucii peste bătrânul duhovnic, binecuvântându-i drumul de întoarcere spre înălțimile Sihlei: 

— Mergi în pace, avva Paisie, și te roagă în codrii tăi. Iar eu voi rămâne aici, să strâng lacrimile lor și să le duc la Tronul Preasfintei Treimi. România are o mamă în ceruri și mulți sfinți care o ocrotesc în pământ. Nu ne vom lăsa neamul pierdut. Părintele Paisie își înclină capul, își sărută epitrahilul, binecuvântează pe Sfânta și se retrage încet, cu pași mărunți, topindu-se în întunericul nopții. În urma lui, în catedrală, rămâne doar freamătul rugăciunii neîncetate și o certitudine: oricât de grele ar fi vremurile, sub acoperământul sfinților, România merge mai departe.

De dincolo de cerurile văzutului Părintele Cleopa, zâmbind luminos, se roagă în taină rostind: Răbdare, răbdare, răbdare...