În vremea aceea, a chemat Iisus pe cei doisprezece ucenici ai Săi și a început să-i trimită doi câte doi și le-a dat putere asupra duhurilor necurate. Și le-a poruncit să nu ia nimic cu ei pe cale: nici pâine, nici traistă, nici bani la cingătoare, ci numai toiag; să fie încălțați cu sandale și să nu se îmbrace cu două haine. Și le zicea: În orice casă veți intra, acolo să rămâneți până ce veți ieși de acolo. Și dacă într-un loc nu vă vor primi pe voi, nici nu vă vor asculta, ieșind de acolo, scuturați praful de sub picioarele voastre, spre mărturie lor. Adevărat grăiesc vouă: Mai ușor va fi Sodomei și Gomorei în ziua judecății decât cetății aceleia. Deci, ieșind ei, propovăduiau să se pocăiască. Și scoteau mulți diavoli și ungeau cu untdelemn pe mulți bolnavi și-i vindecau. (Marcu 6, 7-13) (Miercuri în săptămâna a 15-a după Rusalii)

Textul Evangheliei acestei miercuri reprezintă continuarea citirii din ziua precedentă. Deși Domnul era cunoscut prin Galileea, în urma minunilor pe care le-a făcut și a cuvintelor pe care le-a rostit, în Nazaretul copilăriei nu făcut nicio minune. Dar lăsând cetatea rămasă în amintirea întregii lumi pentru Buna Vestire a îngerului Gavriil către Fecioara Maria și pentru copilăria tainică a Domnului, Iisus Și-a continuat activitatea nestingherit, aproape fără a se remarca vreun lucru neobișnuit, în afară de mirarea Sa în fața necredinței oamenilor. I-a grupat doi câte doi pe cei doisprezece ucenici, le-a dat puterea asupra duhurilor necurate și i-a trimis la propovăduire. Nu reiese din scriere cum anume puteau face aceștia uz de această putere neobișnuită, dacă prin cuvânt, prin rugăciune sau prin practicarea vreunui ritual. Un om credincios ar înțelege pur și simplu că apostolii dețineau această putere tocmai crezând în Cel ce i-a trimis și i-a încredințat de darul pe care El l-a oferit fără a cere ceva în schimb. 

Totuși, din porunca dată de Iisus ucenicilor se înțelege că au existat anumite condiții pentru ca propovăduirea și darul exorcizării să aibă efect. Pentru vestirea Evangheliei în casele în care urmau să se ducă, ucenicii trebuiau să nu ia nimic cu ei, în afară de toiag. Acesta este instrumentul păstorului, folosit mai puțin pentru a bate sau alunga și mai degrabă pentru a direcționa turma. De aceea, toiagul e și unul dintre semnele distinctive ale unor preoți de rang înalt și îndeosebi al episcopilor. Dar mai e și simbolul călătorului la drum lung, așa cum au fost și ucenicii, poate mai puțin atunci, însă cu siguranță după Înălțarea la ceruri a Domnului. 

Pregătirile ucenicilor pentru această călătorie misionară de probă diferă de un voiaj obișnuit. Cu această ocazie se purta cingătoare care ajuta pe drumeț în încingerea mijlocului, dacă era nevoie să și alerge. Dar diferit de obișnuiții călători, ucenicii nu poartă nici bani și nici mâncare. Tot semn de drum lung erau și sandalele, pe care le poartă și proaspeții apostoli. Dar lor nu li se permite să poarte și două haine care le-ar fi de folos în caz de frig prea mare. Cel care are două haine, spunea odinioară Sfântul Ioan Botezătorul, e îndatorat să dea una celui ce nu are (Luca 3, 11). 

Din toate aceste indicații se înțelege că apostolatul este o călătorie misionară complexă, care poate presupune și primejdii, de aceea se poate ca toiagul să fie de ajutor. Însă nu neapărat pentru a alunga dușmanul, ci poate și pentru ca cel care este epuizat sau rănit să se poate sprijini. Dar cheia apostolatului este credința absolută în darul lui Dumnezeu. De aceea, proviziile de mâncare, de bani, de îmbrăcăminte sunt excluse ca griji inutile. Predicatorul itinerant nu are nevoie de lucruri care îl pot frâna în misiune sau îl fac să își pună nădejdea în el însuși, în loc să se bazeze exclusiv pe Dumnezeu. În continuare, aflăm că ucenicii erau trimiși să propovăduiască într-o casă nu pe fugă, ci „până vor ieși de acolo”. Nu recordul de case vizitate e țelul, ci soliditatea propovăduirii. 

Condițiile predicatorilor fiind definite, urmează a fi explicată situația primitorilor, a gazdelor. De fapt, e tematizată numai situația în care apostolii nu vor fi primiți, așa cum tocmai se întâmplase cu Iisus în cetatea Sa natală. Ieșind de acolo, cei goniți sau neprimiți trebuie să nu ia cu ei, nici măcar praful de pe încălțăminte. Cu alte cuvinte, apostolul să nu se atașeze de absolut nimic, nici măcar de un fir de praf din cele care aparțin necredincioșilor. Credința și necredința nu pot fi amestecate, din câte ne dă de înțeles Evanghelistul Marcu. 

În finalul pericopei, Evanghelistul descrie efectul darurilor hristice și a indicațiilor respectate, anume predicarea pocăinței ce fusese vestită mai înainte și de Ioan Botezătorul. Împărăția cerurilor vine numai în urma pocăinței, cuvânt slavon corespondent grecescului „metanoia”. Ea nu înseamnă părerea de rău pentru fapte rele, ci schimbarea minții, adică a perspectivei de a vedea lucrurile, de pildă trecerea de la scepticism la deschidere totală. Evanghelistul notează că ucenicii scoteau demoni, așadar au respectat întru totul poruncile lui Hristos, dar aceasta mai înseamnă că și gazdele lor credeau, iar astfel „canalul de comunicare” a minunii funcționa. Mai este amintit și că ungeau pe bolnavi cu untdelemn, iar aceștia se vindecau. Untdelemnul e folosit la taina Maslului, care e o slujbă a vindecării. Ungerea era socotită în vechime semnul pecetluirii: fie ca legământ între două persoane, fie ca și consacrare a unor persoane sau lucruri. În cazul bolii, pecetluirea cu untdelemn înseamnă că acea persoană sau acel lucru sunt dăruite lui Dumnezeu, iar unde e Dumnezeu nu mai este boală sau tulburare.