Dacă e adevărat că Hristos e „Fiul omului”, de-o-fiinţă cu noi, urmează de aici că tot ceea ce El a săvârşit în viaţa Sa pământească trebuie să fie deopotrivă de accesibil celorlalţi „fii ai omului”. Dacă Îl recunoaştem ca măsură a tuturor lucrurilor, trebuie să admitem şi că toate cele afirmate despre umanitatea lui Hristos-omul reprezintă plinătatea posibilităţilor naturii umane în general. Dacă mărturisim îndumnezeirea Sa deplină şi desăvârşită, atunci trebuie să sperăm în aceeaşi treaptă a îndumnezeirii şi pentru sfinţi în veacul viitor. Dacă n-ar fi aşa, Hristos nu ne-ar fi dat porunca de a fi desăvârşiţi precum Tatăl nostru Cel Ceresc desăvârşit este (cf. Matei 5, 48).

Dacă cineva s-ar îndoi de aceasta, îl vom întreba: „Cine cunoaşte mai bine planul primordial al Creatorului şi posibilităţile reale ale naturii umane: Cel care a creat-o sau noi înşine?”.

De aceea, Cuvântul Care a asumat firea noastră şi a arătat în ea desăvârşirea, a spus: „Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!” (Ioan 16, 33).

„Biruitorului, lui îi voi da să şadă cu Mine pe tronul Meu, aşa cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe tronul Său” (Apocalipsa 3, 21).

(Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea – experienţa vieţii veşnice, Editura Deisis, Sibiu, 2001, pp. 180-181)