Înfricoşător lucru, neiubirea
Pe 14 februarie, zice-se, s-ar sărbători şi în România „Ziua îndrăgostiţilor” sau „Ziua iubirii” – Valentine’s Day, pe numele ei de import. Ce fel de iubire se celebrează, însă? Una a petrecerilor dezmăţate şi a „căsătoriilor de o zi”? Cea a declaraţiilor cu parfum de telenovelă, ambalate în bileţele roz, cu inimioare? Sau poate o fi iubirea aceea, în sensul cel mai deplin şi desăvârşit al cuvântului?
Vorbim adesea despre iubire sau despre dragoste, numind, în fapt, realităţi distincte: „îmi iubesc soţia”, „îmi iubesc meseria”, „îmi iubesc pisica” sau „iubesc liniştea”, am „dragoste de ţară”, „fac dragoste” etc. etc. etc. Dar chiar şi atunci când ne raportăm la o anume iubire, faptele noastre nu urmează declaraţiilor noastre entuziaste.
Spre exemplu: Spunem că ne iubim familia, dar când am spălat ultima dată un vas murdar lăsat în chiuvetă de unul dintre casnicii noştri? Credem că ne iubim patria, dar când am luat ultima oară o hârtie aruncată pe stradă şi am pus-o în coşul de gunoi? Suntem convinşi, chiar, că ne iubim biserica în care ne rugăm, dar când am cerut preotului să ajutăm şi noi o jumătate de oră la curăţenia ce trebuie să se facă în orice casă, cu atât mai mult în „casa Domnului”?
Dincolo de faptul că dragostea este şi un cuvânt invocat să acopere mizeria unor fapte reprobabile (cel ce comite adulter crede că „a făcut dragoste” cu amanta; mafiotul care ucide pe cel ce i-a înjurat mama e convins că o face „din dragoste” pentru cea care i-a dat viaţă), chiar şi când devine onorabil recursul la semnificaţiile sale, putem constata – răspunzând sincer la întrebările din paragraful anterior sau la altele, similare –, că nu este tocmai legitimă folosirea sa. Cu alte cuvinte, ne păcălim pe noi înşine că avem dragoste sau că iubim: facem afirmaţii în acest sens, dar sentimentele noastre sunt extrem de superficiale; la primul test mai serios se spulberă, ca un balon de săpun.
Un astfel de test vom da la sfârşitul nostru şi al acestei lumi. Atunci va avea loc ceea ce se numeşte, îndeobşte, Înfricoşătoarea Judecată. Criteriul după care Împăratul îi va împărţi pe oameni în două, „precum desparte păstorul oile de capre”, este cel al iubirii faţă de aproapele. Vom fi binecuvântaţi să moştenim împărăţia „cea pregătită nouă de la întemeierea lumii” sau ne vom duce, ca blestemaţi, „în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui”, în funcţie de cât am iubit. Căci a purta grijă de cel flămând, de cel însetat, de cel străin, de cel gol, de cel bolnav sau de cel întemniţat înseamnă a avea dragoste. E cumplit lucru să constaţi, la o astfel de judecată, că nu era nevoie să faci lucruri mari în viaţă spre a dobândi mântuirea, ci doar să ai o inimă deschisă către celălalt. Să fii atent, cât de puţin, la nevoile lui, să-i arăţi compasiune, să-l primeşte în viaţa ta, aşa cum este ea. Iubirea ţine oamenii împreună, între ei şi cu Dumnezeu. Neiubirea cască o prăpastie între mine şi celălalt. Prăpastia asta se mai numeşte şi iad.
Celor care îşi închipuie că au dragoste, în sensul desăvârşit al cuvântului, le propun un test pe care şi-l pot aplica deja în această viaţă, înainte de a ajunge la Înfricoşătoarea Judecată. Mi-a fost recomandat şi mie de cineva, e foarte simplu: nu trebuie decât să înlocuim, în binecunoscutul imn al dragostei din prima epistolă către corinteni a Sfântului Apostol Pavel, în versetele de la 4 la 8 ale capitolului 13, cuvântul dragoste cu propriul nostru nume. Spre exemplu, dacă aş pune numele meu, Constantin, aş obţine următoarele afirmaţii: „Constantin îndelung rabdă; Constantin este binevoitor, Constantin nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Constantin nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Constantin nu cade niciodată”. Acum să facem evaluarea: pot eu mărturisi că sunt adevărate aceste declaraţii? Chiar dacă aş îndrăzni să spun „da”, faptele mele mă contrazic. Testul îmi spune, aşadar, că eu nu am dragoste. Cel puţin, nu încă, nu în sensul desăvârşit al cuvântului. Dar pot să am, în schimb, nădejde că Dumnezeul în Care cred mă poate ajuta să iubesc cu iubirea Lui, singura care poate trece cu succes un astfel de test.
Cea mai sănătoasă atitudine, în dragoste, e să recunoşti că nu iubeşti desăvârşit. Dacă spunem că avem o astfel de dragoste, ne amăgim pe noi înşine. Dar dacă îmi constat şi-mi asum neiubirea, apoi accept iubirea lui Dumnezeu pentru mine şi Îi cer Lui să-mi umple inima cu iubire dumnezeiască, atunci am făcut, cu adevărat, primul pas în a dobândi iubirea cea nepieritoare: aceea pe care nimeni nu o mai poate lua de la noi şi singura avere pe care o putem lua cu noi în veşnicie. Înfricoşător lucru, neiubirea. Dar putem să facem din ea treaptă spre iubire.
De ce privim mereu în jos?
Ce ne lipsește?
Citește despre:Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro