În anii ’30, când bisericile erau distruse, iar clericii arestaţi, în satul Borisovka locuia un preot, Nicolae. Într-o după-amiază el mătura prin curte. Purta o pălărie cu boruri mari şi un halat. Deodată, de el s-au apropiat nişte oameni şi l-au întrebat:

‒ Părintele este acasă?

Părintele a înţeles că nu este voia lui Dumnezeu să se lase prins de aceşti oameni, dacă nu l-au cunoscut, așa că a ridicat mâna şi le-a arătat într-o direcţie, spunându-le că părintele a plecat în partea aceea, iar el a fugit în cealaltă. Râul era destul de lat. Nu era nici pod, nici vad, iar să-l treci înot era imposibil: se apropia seara şi se lăsa frigul. Dar a observat o bărcuţă cu un pescar. L-a chemat încet, făcându-i semn că ar vrea să treacă pe malul celălalt pe la mijlocul râului. Pescarul l-a întrebat:

‒ Cine ești?

„Iată că a venit şi timpul încercării mele, s-a gândit părintele. Dacă nu voi spune adevărul, ce fel de creştin sunt eu? Iar dacă îl voi spune, mă va îneca.” Erau timpuri când oricine avea „dreptul” să-şi bată joc de oamenii credincioşi. Însă păstorul adevărat al turmei lui Hristos nu a ezitat. S-a lăsat în voia lui Dumnezeu, l-a chemat în ajutor pe Sfântul Nicolae şi a spus:

‒ Sunt preot.

‒ Iar eu sunt Sfântul Nicolae, i-a răspuns omul din barcă şi s-a făcut nevăzut, iar părintele Nicolae s-a pomenit pe malul celălalt al râului. (Monahia Maria, oraşul Helsinki)

(Noile minuni ale Sfântului Nicolae, Editura Sophia, pp. 111-112)