O astfel de cântare, care îndeamnă la reflecții și trăiri ample, este Condacul Crăciunului – „Fecioara astăzi...”, cel mai cunoscut imn compus de Cuviosul Roman Melodul, marele poet al Bizanţului, „fluierul Bisericii” și „greierul dumnezeieștilor cântări”, după cum în numește Biserica. Puține creații ale literaturii universale sunt caracterizate de o asemenea densitate de paradoxuri și contraste, exprimate cu atâta economie de cuvinte – în numai 12 versuri.

Am discutat cu Alexandru Prelipcean, asistent universitar în cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iaşi şi doctor în teologie al Universităţii din Bucureşti despre profunzimea textului, dar și despre geneza și teologia acestei capodopere care dă expresie, în formă poetică, dogmei Bisericii cu privire la Întruparea Mântuitorului.

Care este contextul istoric al apariţiei acestui prim condac și cine l-a redactat?

Încă de la început, aş dori să fac anumite precizări terminologice deobebit de importante pentru înţelegerea corectă a acestui imn romaneic. „Fecioara astăzi...” (Hē parthenos sēmeron) este de fapt prooimionul (strofa introductivă care anunţă tema sau glasul pe care se cântă întregul poem) primului condac dedicat de Sfântului Roman Melodul sărbătorii Naşterii Domnului. Este cunoscută realitatea, că imnograful bizantin a dedicat două condace cu tema centrală „la Naşterea Domnului”, un condac la ziua de după praznicul Naşterii lui Hristos şi „stihiri” la aceeaşi sărbătoare (toate publicate în traducere românească). Astăzi s-a generalizat foarte mult în rândul cercetătorilor preocupaţi de imnografia bizantină că titlul „Fecioara astăzi...” trebuie identificat cu primul condac compus de Roman şi, desigur, este şi cel mai important.   

Anul exact al „genezei” acestui condac, precum şi contextul istoric sau cauzele care au determinat această apariţie ne sunt şi astăzi necunoscute. Cea mai veche mărturie despre compunerea acestui imn este însuşi sinaxarul din 1 octombrie, care vorbeşte despre viaţa „smeritului Roman”. Astfel, textul sinaxarial aminteşte într-o formă lapidară că, după venirea lui Roman la Constantinopol, după privegherile sale îndelungate, i s-a arătat Născătoarea de Dumnezeu care, dându-i o bucată de hârtie, i-a poruncit să o mănânce. Evenimentul acesta, înţeles ca act al inspiraţiei, a dus la compunerea primului condac. Nici de data aceasta textul sinaxarial nu este mai „darnic” în informaţii: se mulţumeşte doar cu expresia „şi fiind praznicul naşterii lui Hristos, îndată cum se deşteptă, [Roman,] suindu-se în Amvon, a început a cânta: «Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte...»”.

Unde au fost scrise aceste versuri? Există informații exacte cu privire la locul și timpul redactării lor?

Dacă este să ne concentrăm atenţia asupra conţinutului textului sinaxarial, atunci punctul de pornire spre descoperirea perioadei în care Roman a compus acest prim condac ar fi în mod cert anii de după venirea sa în Constantinopol, „în vremea împăratului Anastasie”. Dar istoria tumultoasă a bizantinilor cunoaşte doi împăraţi cu acest nume şi, implicit, două perioade istorice distincte [Anastasie I din dinastia leonidă (491-518) şi Anastasie al II-lea din dinastia heracliană (713-715)], fără ca sinaxarul să ne indice cert despre care protagonist ar fi vorba. Doar indicii interne din alte condace romaneice, care amintesc despre răscoala NIKA din 532, despre reconstruirea bisericilor Aghia Sophia şi Sfânta Irina, legi cu privire la statutul monahilor în Imperiul Bizantin, dublate şi de informaţia irefutabilă din Minunile Sfântului Artemie, conform căreia monahii din vremea împăratului bizantin Heraclius (610-641) cântau la chiliile lor imnurile „smeritului Roman”, conduc la realitatea că teologul-poet bizantin a trăit în epoca secolului al VI-lea. Cu alte cuvinte, este foarte probabil ca acest prim condac să fi fost cântat iniţial chiar în vremea lui Anastasie I sau a lui Iustinian, la sărbătoarea Naşterii Domnului.

Îl numim „Melod” pe Sfântul Roman, ceea ce înseamnă că el a „semnat” și muzica propriilor sale imne. Ce l-a inspirat, în acest caz?

Apelând din nou la sursa sinaxarială citim că, înainte de compunerea acestui condac, Sfântul Roman a primit un sul pe care Maica Domnului îi poruncise să-l mănânce. Desigur, imaginea aceasta are raportare cu textele biblice (vetero şi neo-testamentare) care amintesc de inspiraţia divină şi de modul în care diverse personaje biblice s-au „împărtăşit” de ea (Iezechiel 2, 8-10; 3, 1-3). În plus, textul sinaxarial este foarte precis în relatarea că după momentul inspiraţiei (deci, a scrierii acestui prim condac) autorul s-a urcat în amvon şi „a început a cânta”. Îl vedem, deci, pe Roman nu numai un imnograf, ci şi melod, căci el compune atât textul, cât şi melodia acestuia sub inspiraţie divină. Cu alte cuvinte, acest prim condac din istoria imnografiei creştine este unul inspirat dintr-o perspectivă bivalentă (text şi muzică), fără să ştim dacă melodia actuală a acestui text este şi cea originală, de vreme ce cele mai vechi manuscrise care au păstrat această linie melodică merg până în secolul al XIII-lea. Părerile sunt împărţite astăzi, dar s-a generalizat opinia că, în linii mari, notaţia psaltică a acestui condac s-a păstrat în forma sa originală. În plus, defragmentarea acestui prooimion va arăta, atât la nivel textual, cât şi muzical, tocmai această construcţie imnografică perfectă.

Ce ne puteți spune despre înțelesurile duhovnicești ale prooimionului „Fecioara astăzi...”?

Textul în sine exprimă în mod cert paradoxul naşterii Fiului lui Dumnezeu dintr-o fecioară şi sălăşluirea Lui în lume într-o peşteră: „Fecioara astăzi, pe Cel mai presus de fiinţă naşte şi pământul peştera Celui Neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii slavoslovesc (=slăvesc) şi magii cu Steaua călătoresc. Căci pentru noi S-a născut Prunc Tânăr, Dumnezeu, Cel mai înainte de veci”. Fiul lui Dumnezeu Întrupat este atât „Cel mai presus de fiinţă”, cât şi „Cel Neapropiat”, care intră în comuniune prin intermediul întrupării cu umanitatea. Mai mult de atât, refrenul introdus de acest prooimion („Prunc tânăr, Dumnezeu, Cel mai înainte de veci”), indică foarte concret realitatea că Iisus este Dumnezeu, Cel mai înainte de veci dar, în acelaşi timp, prin sălăşluirea Sa printre oameni şi în mijlocul creaţiei Sale (redată de forma „pământul peştera”) este „Prunc tânăr”. Pământul se face „peştera” care-L primeşte acum, la naştere, pe Hristos ca Prunc, dar care se va „transforma” mai apoi în mormântul în care Se va sălăşlui cu trupul Fiul lui Dumnezeu.

Revenind acum la ultima expresie a prooimionului observăm, desigur, un pleonasm care, la nivel filologic, poate fi evitat prin redarea originalului paidion neon („Prunc tânăr”) cu „(un) nou prunc”. Însă, paradoxal, pleonasmul acesta „slujeşte” erminiei teologice a întregului poem: Dumnezeu Se face om, devine „prunc de om” iar veşnicia pătrunde în timp şi primeşte un început; Cel mai înainte de veci, Cel fără de început primeşte acum în timp un început, făcându-Se asemenea nouă, asumându-şi toate cele ale firii umane, afară de păcat.

Care sunt valenţele fundamentale ale teologiei ortodoxe reflectate în textul acestui condac?

Pe lângă prooimionul la care am făcut referire, acest prim condac are 24 de strofe (după literele alfabetului grecesc), la finalul cărora citim refrenul „Prunc tânăr, Dumnezeu, Cel mai înainte de veci”. Scena naşterii este împlinită de prezenţa şi de dialogul mai multor personaje: în centru este Pruncul „cel tânăr” alături de Maica Sa, care se minunează de acest paradox al naşterii, de vreme ce ea fecioară a fost şi fecioară este: „Spune-mi, copilul meu, cum ai sădit înăuntrul meu sămânţa sau cum ai apărut în mine?” (1:2).

Apariţia magilor care pătrund în scenă vine să confirme realitatea că Fecioara este Maica Fiului lui Dumnezeu şi că Cel născut nu este un oarecare om, ci Dumnezeu-Cuvântul întrupat. Magii, neîndoindu-se de paradoxul naşterii, oferă daruri Celui ce este prin excelenţă „Darul darurilor”. Acest joc de cuvinte pus pe seama magilor cei din Chaldeea subliniază că naşterea lui Hristos este o realitate dumnezeiască şi că Pruncul Se va dărui pe Sine Însuşi mai apoi ca Dar suprem întregii lumi. În plus, perspectivă ecumenică a acestui condac este foarte vizibilă: Hristos îi porunceşte Maicii Sale să-i primească pe „cei care L-au primit pe El în ei”, de vreme ce chemarea la mântuire nu este adresată unui singur popor, ci tuturor, inclusiv celor din Chaldeea. „Cel fără de neam”, cum este numit Hristos de către magi, invită toate neamurile la desfătarea Raiului. În plus, realitatea dogmatică a epocilor anterioare lui Roman este subtil descrisă prin inserarea problematicii mariologice ce decurge din acceptarea termenului chirilian „Născătoare de Dumnezeu” (Theotokos; strofa 14). Doar această acceptare a paradoxului maternal de către magi va duce la înţelegerea corectă a realităţii că Cel născut în ieslea din peşteră are, în acelaşi timp, fire dumnezeiească şi fire omenească.