Interviu cu părintele Gheorghe Vasilescu: „Pe mine m-a ajutat enorm de mult participarea la fiecare Liturghie”

18 Octombrie 2019 10:32 Pr. Ioan Haba Interviu

Părintele Gheorghe Vasilescu s-a născut în 1950, în satul Matița, comuna Păcureți, Județul Prahova. După absolvirea Institutului Teologic Universitar din București, în 1974 a fost admis la cursurile de doctorat ale aceleiași instituții academice. În același an a fost hirotonit diacon de către Preasfințitul Roman Ialomițeanul. Patru ani mai târziu este trimis la Milano cu o bursă de studii la Universitatea Catolică „Sacro Cuore”. În 1979 după ce a fost hirotonit preot de către Preasfințitul Lucian Făgărășanul, a fost numit paroh al proaspetei comunități înființate ce o are ca ocrotitoare pe „Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iași”.

Preacucernice Părinte, chiar dacă ne aflăm în Italia, pe meleaguri piemonteze, aș dori pentru început să ne vorbiți despre satul românesc. Știu că anual mergeți în România. Cum vedeți satul românesc astăzi?

Eu mă consider fiu al satului. Printre alte lucruri pe care le-am făcut în satul natal, pe un deal din apropiere am făcut o troiță și la baza acesteia am scris: „RIDICATĂ DE FIUL SATULUI”. Unii mi-au reproșat că ar fi trebuit să-mi fi scris numele și prenumele. Însă le-am spus că noi toți suntem fii ai satului și de aceea doresc să mă identific cu acest apelativ.

Îmi amintesc că la vârsta de 14 ani am plecat din satul meu la Seminarul Teologic Ortodox din București și la câteva săptămâni, după ce am început cursurile la seminar, nu am mai putut rezista și mi-am făcut bagajele și am decis să plec, deoarece îmi era foarte dor de sat. Minunea a făcut ca la colț de stradă să mă întâlnesc cu mama, care venea să mă viziteze. După ce i-am spus intențiile mele, m-a privit cu dragoste și mi-a zis: „Dragul meu, satul nu ți-l ia nimeni. Rămâi aici deoarece vor trece anii foarte repede”. Mi se părea foarte mult să stau cinci ani în Bucureștiul care pentru mine era, ca și astăzi fără îndoială, o metropolă cu avantajele și dezavantajele marilor orașe.

Astăzi, când merg în sat, mă cuprinde o mare tristețe. Aceasta este cauzată în primul rând de faptul că satul este în abandon. Pe vremea mea erau foarte mulți copii atât la joacă, dar mai ales la școală. Astăzi sunt foarte puțini deoarece, părinții au plecat peste hotare sau la oraș. Îmi vine greu atunci când văd case abandonate și deteriorate. E o durere profundă dar, în același timp am speranța că într-o zi oamenii se vor întoarce și vor reface satul. O parte s-au întors și au construit case frumoase, luxoase. Dar mie îmi pare rău că se construiesc după modelul occidental, vile și case arătoase, și nu se păstrează acel stil frumos, simplu țărănesc.

Credeți că lumea aceea idilică, spațiul acela încărcat de tradiții, este pe cale de dispariție sau trece printr-o schimbare majoră?

Există tendința aceasta de modernizare, de împingere spre urbanizare a satului. De exemplu, la noi, până acum câțiva ani nu exista asfalt, iar eu iubeam praful ulițelor satului meu pe unde treceam împreună cu ceilalți colegi de joacă, pe vremea când eram mic. Desigur că această modificare cuprinde și aspecte pozitive. Ca răspuns mai concret la întrebarea dumneavoastră, aș menționa spiritul de comuniune și altruism, care nu este o prezentare idilică a satului, deoarece s-a păstrat, cel puțin în satul de unde eu vin. Spre exemplu, îmi amintesc când tata, Dumnezeu să-l odihnească, a făcut a doua casă pentru că pe prima a dat-o fratelui celui mai mare. Tot satul a venit ca să ajute la construirea acesteia. Pe urmă, îmi aduc aminte din copilărie momentele când se făcea clacă, când se desfăceau păpușoii, și se ajutau țăranii între ei. Să știți că această formă de întrajutorare nu a dispărut nici în prezent din lumea satului. Iar acele clipe în care oamenii se întâlneau, vorbea, cântau, povesteau erau pline de farmec. În ceea ce mă privește, pot spune că la o clacă de genul acesta am început să cânt, iar obstetrica satului, moașa Veta, i-a zis mamei: „Auzi Lenuțo? Ăsta o să ajungă popă. Uite ce voce are!” Parcă a fost profetică zicerea acestei ființe minunate, moașa Veta!

V-am ascultat cu drag enumerând o parte dintre valorile pe care le întâlnim în lumea satului: omenia, altruismul, comuniunea, etc. Cum credeți că am putea noi cei de astăzi să ducem mai departe această zestre pe care înaintașii ne-au lăsat-o?

Eu am reflectat o dată, pentru mine însumi, ce înseamnă să ai cei șapte ani de acasă? Și mi-am răspuns: temelia și formarea ființei umane; a valorilor pe care lumea modernă, lumea citadină,  încearcă să ni le risipească, să ni le fure, dar ele rămân. Este adevărat că satul se află într-o schimbare majoră astăzi, dar ne transformăm și noi pe parcursul vieții. De exemplu nu poți să fii un țăran în oraș, deși eu nu m-am rușinat niciodată să spun că sunt de la țară. Când eram la seminar aveam colegi care aveau această atitudine de sfidă, nu zic de aroganță, punându-ne în inferioritate pe cei de la țară. Eu și astăzi, în străinătate, nu mă rușinez să spun că sunt de la țară, că sunt fiu de țăran. Ei bine, toate aceste elemente de bază ale ființei, ale modului de a mă comporta, le am din copilărie, din familie. Cred că exemplul celor din jur, bunătatea lor, răbdarea lor, sunt o piatră de temelie în ceea ce privește educația. Iar aceste valori, nu știu dacă ne dăm seama, dar ele sunt desprinse din Evanghelie, din trăirea autentic românească și creștinească pe care ne-au transmis-o înaintașii și noi avem datoria să o transmitem copiilor noștri.

Cred că ați adus discuția într-un punct foarte important, și anume rolul Bisericii în continuitatea unui neam. Practic Biserica ar fi o axă care dă această continuitate. Cum am putea noi pune în valoare această binecuvântare pe care poporul român o are?

 Eu cred că lucrul cel mai convingător este exemplul. Latinii spun: „verba volant, scripta manent, exempla trahunt”, exemplele conving. Biserica a avut dintotdeauna o forță enormă și chiar dacă nu se face publicitate asupra operei pe care Biserica o desfășoară în România, în lume, valoarea nu i se poate contesta, pentru că „ceea ce semeni, aceea culegi”. Sunt convins că după expresia proverbială, care zice: „un copac uscat, care cade, face mai multă gălăgie decât o pădure care crește în tăcere”, deși lucrarea Bisericii nu este mediatizată ea este deoasebit de importantă pentru lume.

Îndreptându-ne înspre viața sfinției voastre, care ar fi cea mai duioasă amintire legată de părinți, de satul natal?

Sunt foarte multe, însă una mi-a rămas în inimă. Vă spuneam că nu am făcut catehism în copilărie. Catehismul era făcut în casă prin exemplul părinților care se închinau seara și dimineața. Ne impuneau și nouă să nu ne așezăm la masă fără să facem semnul Sfintei Cruci sau să spunem la culcare: „Tatăl nostru”, „Înger, îngerașul meu...” și alte câteva rugăciuni.

Amintirea care m-a marcat din copilărie, este legată de o noapte de Crăciun, când părinții mei au început să cânte: „O ce veste minunată”. Era pentru prima dată când auzeam acest colind. Mama și tata aveau două voci deosebite. Astăzi, când aud acest colind, de fiecare dată îmi dau lacrimile.

Un alt moment care m-a marcat în copilărie a fost la vârsta de 5-6 ani, când o femeie a murit. Nu-mi amintesc motivul, dar oricum avea o vârstă tânără. În urma sicriului plângea cu voce tare soțul ei, îl chema Petre Surdu. M-a impresionat foarte mult și m-am dus la mama și am întrebat-o: „Unde o duce pe femeia aceea?” Mama mi-a zis: „La mormânt”. La care eu am întrebat: „Și noi vom muri? Și matale vei muri?” Din acea clipă au început întrebările esențiale din viața mea.

Ce vă spuneau părinții despre Dumnezeu?

Nu ne vorbeau prea mult despre Dumnezeu, însă am înțeles mai târziu că ei trăiau în Dumnezeu. Pe mine m-a ajutat enorm de mult participarea la fiecare Liturghie duminicală. Când am început să merg la școală, fiind unul dintre elevii buni, mi s-a dat repede distincția: „cravata de pionier”. Dar această ascensiune copilărească, rapidă, a avut declinul ei imediat, pentru că am fost pârât că merg duminica la biserică, cu bunicul meu care era dascăl. Astfel, lunea când se făcea în curtea școlii careul de pionieri, mi se lua cravata drept pedeapsă pentru că am fost la biserică. Apoi, sâmbăta din nou se făcea careul de pionieri și îmi cereau să promit solemn că nu mă voi mai duce la biserică. Cuvânt pe care l-am călcat de fiecare dată.

Îmi amintesc că după ani de zile m-am întâlnit cu învățătoarea mea pe scările Mănăstirii Sinaia. Eram diacon pe atunci. M-am apropiat de ea, i-am sărutat mâna, la care dumneaei mi-a zis: „Ai învins! Dacă ai ști câtă durere aveam în suflet atunci când mă obligau să vă pun, pe voi copiii, să scrieți în fiecare săptămână ce vă veți face când veți fi mari!?” „Eu scriam mereu patru litere: popa, iar dânsa tăia și scria: inginer, doctor și alte chemări din lumea aceasta”. După atâția ani pot spune că: „Dumnezeu știe să scrie drept și pe rândurile strâmbe ale vieții”. Acestea au fost rânduri deosebit de dureroase pentru mine, dar care au dat rod la momentul potrivit.

Cum s-a născut ideea de a pleca la studii în străinătate?

Eram la cursurile de doctorat și am fost solicitat să particip la un concurs pentru bursele din străinătate. M-a luminat Dumnezeu, deoarece nu voiam să mă prezint pentru că eram internat de vreo trei luni de zile la Spitalul Neurologic din București. Dar un coleg a venit și m-a încurajat: „Te sprijin eu. Tu vino!”. Am ieșit printre primii de la examen și după aceea am așteptat patru ani de zile. Când am văzut că a trecut un an, doi, nici prin gând nu-mi mai trecea mie de străinătate. Dar într-o zi, Preafericitul Justinian mi-a comunicat că va trebui să plec cu o bursă la Universitatea Catolică „Sacro Cuore” din Milano. Predecesorul meu, părintele Traian Valdman, a plecat la aceeași universitate și a rămas preot la  Milano. Am acceptat și de aici istoria pe care Dumnezeu a creat-o.

Cum era relația cu autoritățile civile de la București?

Cu autoritățile civile de la București am avut puțin de-a face. Primul șoc l-am suferit când m-am întors prima dată din Italia. După ce am făcut darea de seamă la Patriarhie, am mers la Departamenul Cultelor pentru a depune pașaportul. Când m-am dus să mi-l iau pentru a pleca în Italia, a venit un personaj cerându-mi să fac o anumită declarație. L-am rugat politicos să ceară o copie după declarațiile lăsate la Patriarhie și să mă lase în pace. În primă fază am crezut că nu voi mai reuși să plec, dar am vrut să rămân pe această poziție. Probabil că l-a convins Dumnezeu pentru că ulterior mi-a dat documentul de călătorie.

Cea mai mare problemă cu autoritățile românești am avut-o când, tot pentru prima dată, soția și cu copiii s-au întors în țară și au fost blocați. Am stat fără ei vreo trei ani de zile. A fost o mare greutate pentru noi. Apoi când s-au întors, s-a rupt legătura mea cu țara.

Ați întâlnit ostilități din partea autorităților?

N-aș putea spune ostilități, dar nici favoruri. Nu trebuia să fii un geniu ca să-ți dai seama că ești studiat, urmărit peste tot. În Occident eram considerat omul comuniștilor, iar când mă întorceam în țară eram considerat omul capitaliștilor. Eu m-am ferit de implicații politice și de tot ce ține de această sferă.

Îmi amintesc că odată când am venit în țară, întâlnindu-mă cu unul dintre colegii de școală, l-am văzut că a traversat pentru a mă ocoli. Atât m-a intrigat comportamenul său încât m-am dus după el și i-am zis: „Costică ce se întâmplă cu tine?” A început să plângă și mi-a zis: „Mă doare tare mult sufletul să-ți spun, dar nu am încotro. Dacă vorbesc acum cu tine, săptămâni întregi vin pe capul meu și-mi spun să scriu, să rescriu, ce ai spus, ce am spus, ce am vorbit!” Atunci mi-am dat seama câtă durere a provocat acest regim de suspiciune. A căutat să intre cu bocancii până în ultima fibră a ființei umane și, dacă ar fi fost cu putință, să rupă cele mai intime legături, chiar și pe cele de familie.

De la același autor

Ultimele din categorie