Maica Iuvenalia de la Durău: Amintiri cutremurătoare din război

„O săptămână am stat în biserica Mănăstirii Durău. Rușii trăgeau cu tunurile de pe munte, nemții le-o întorceau. Era o măcelărie acolo... Doamne ferește ce era! Noi eram flămânde, n-aveam ce mânca, nici nu prea puteam ieși. Am ieșit odată și am smuls un morcov din pământ și i-am dat fratelui meu, Vasile, să mănânce, că plângea de foame”, își amintește Maica Iuvenalia de la Durău.

Iată ce ne-a povestit maica:

Am prins cel de-al Doilea Război Mondial. La Mănăstirea Văratec ajunseseră cu tancuri și tunuri, iar pe noi, care am fost tinere, ne-au trimis acasă. Noi la Văratec aveam o vacă cu lapte, căci dacă ne-am dus două surori de acasă, ne-a dat tata o vacă. (n.r. ‒ sora Maicii Iuvenalia este Maica Mitrofana, cea care a murit la 25 de ani, de tuberculoză). Sora mea a luat vaca de funie și a venit pe drum și, când să trecem podul Hangului, era podul minat, dus pe apă. Numai niște catarge se mai țineau și ea a înconjurat prin altă parte cu vaca, a găsit un pod nestricat și a putut trece Bistrița.

Noi am trecut pe acele catarge; puteam să ne ducem în Bistrița și să ne înecăm. Eram vreo patru, cinci maici care sunt și acum prin Durău, altele au murit. Am venit acasă și ne-am dus în Durău. Când am ajuns, și aici era război. Rușii erau pe munte, iar nemții în Durău. Băteau cu tunurile, de au stricat și prin biserică, săreau bucăți din pereți.

„A ținut Dumnezeu cu noi, de nu ne-au împușcat atunci”

În Durău era un dezastru, se lua tot, veneau cu mașinile, luau viței, vaci, boi. Era armată grozavă. Se făcuse o bucătărie mare în sat și ei tăiau vite, făceau mâncare, că trebuiau să-și hrănească soldații. Numai ce veniseră niște ruși ‒ niște șefi mari ‒ ca să ocupe casa în care locuiam noi, maicile. N-aveau unde dormi.

Părintele Isaia de la Durău, duhovnicul fratelui meu, i-a spus acestuia: „Du-te și adă maicile aici, în biserică. Nu le lăsa printre ruși”. Pe jos am mers. Și cum mergeam noi patru pe drum, îmbrăcate ca maici, cobora o mașină cu soldați cu arme în spate, cu viței, cu vaci. Când au ajuns în dreptul nostru, crezând că suntem spioni, au pus puștile asupra noastră să ne împuște, din mașini, cum mergeau ei. A ținut Dumnezeu cu noi de nu ne-au împușcat atunci, dar în Durău, pe urmă, împușcau și copiii ce stăteau pe la porți. S-au găsit mulți copii morți.

O săptămână am stat în biserica Mănăstirii Durău. Rușii trăgeau de pe munte, nemții le-o întorceau. Era o măcelărie acolo... Doamne ferește! Noi eram flămânde, n-aveam ce mânca, nici nu prea puteam ieși. Am ieșit odată și am smuls un morcov din pământ și i-am dat fratelui meu, Vasile, să mănânce, că plângea de foame.

Mi-amintesc că un neamț era rănit foarte tare și zăcea sub peri, în ograda mănăstirii. Și fratele meu Vasile a mers să-l cerceteze, dar l-au văzut rușii și au vrut să-l împuște, că de ce ține cu acela? A fugit bietul Vasile în biserică și s-a ascuns sub o strană. După o săptămână s-a anunțat că s-a făcut pace. Armistițiul se încheiase. S-au adunat în curtea mănăstirii soldați, lume multă.

În poarta mănăstirii, sub clopotniță, erau abandonați 14 nemți morți, niște soldați mari. I-au târât de acolo, au făcut o groapă mare și i-au pus în ea. Pe atunci erau podele sub clopotniță și erau pline de sânge, cum îi târâseră pe acei soldați.

„Așa a fost războiul la Durău”

Părintele Isaia ne-a spus: „Haideți pe munte, să vedem acolo ce-i”. Și era pace. Eu aveam o iconiță mică cu Domnul Hristos, o țineam în mână, și am urcat cu ea, cu maicile și cu părintele pe munte. Acolo este un loc care se numește „La morminte”. De ce i se spune așa? Pentru că pe câți i-au găsit morți din acea luptă, pe toți i-au îngropat acolo, într-o pădure mare, dincolo de munte și astfel i-a rămas numele locului „La morminte”, de pe timpul războiului. Am urcat pe cărărușă și când am văzut morții, am fugit repede. M-am întors de pe munte și am observat că pe iconița de lemn ce-o țineam în mână, fața Domnului Iisus Hristos nu mai era. Se ștersese. Fusese un semn.

Ne înțeleseserăm cu tata ca atunci când va fi pace la noi în sat, în Ceahlău, să iasă pe deal, să ne dea un semn. Dar el se temea că va fi împușcat, dacă îl va vedea careva, și s-a îmbrăcat în alb, și-a luat un băț mare și a legat de el un ștergar alb. S-a urcat în vârful Durăului și l-a ridicat în sus, să spună că „e pace și aici”. Atunci am știut că ne putem întoarce acasă. Așa a fost războiul la Durău. După puțin timp ne-am dus iarăși la Mănăstirea Văratec, căci la Durău era atunci mănăstire de călugări.

Apoi a venit și Ceaușescu, care a distrus mănăstirile și a scos cu decretul maicile și călugării de la 50 de ani în jos. La Durău a rămas un singur părinte, dar nu-i spuneau „părinte”, ci „ghid la monument istoric”. Apoi, după zeci de ani, mănăstirile au înviat încetul cu încetul.

De la același autor

Ultimele din categorie