Patriarhul Justinian: darul lui Dumnezeu pentru poporul român - interviu cu părintele Traian Valdman

5 Septembrie 2017 Pr. Ioan Haba Interviu
 

Cred că Patriarhul Justinian a fost un dar pe care Dumnezeu l-a făcut poporului român, în vremuri de mare încercare. Preafericirea Sa rămâne în istoria neamului nostru nu numai ca apărător și organizator al Bisericii, al învățământului teologic, al vieții monahale și al asistenței sociale, ci ca apărător al credinței în vremuri grele, ca persoană de mare omenie, ca adevărat părinte al preoților, al călugărilor și al tuturor creștinilor, pe care i-a iubit și pentru care a trăit. Veșnică să-i fie pomenirea!

În multe rânduri Preafericitul Justinian a fost acuzat de faptul că era adept al regimului comunist. Cât timp ați fost secretar la Cancelaria Sfântului Sinod, care era atitudinea Preafericitului cu autoritățile?

Întotdeauna Patriarhul Justinian a fost alături Bisericii. Să ne amintim că regimul închidea eparhii, scotea ierarhi din scaun în mod abuziv, închidea facultăți și seminare, îngreuia intrarea în mănăstiri, trimitea în închisori mii de preoți. Îmi amintesc că, într-o zi, doctorul George Stan ne-a împărtășit o dezvăluire personală a Părintelui Patriarh care la un moment dat a mers la Securitate, care atunci era coordonată de Moscova, și a cerut eliberarea preoților închiși pe nedrept. Ca prin minune a obținut eliberarea acestora și chiar i-a reîncadrat în lucrarea pastorală. În multe situații s-a dovedit a fi după cum zice proverbul „omul potrivit la locul potrivit”.

Știm că într-un timp au fost angajate în structurile administrației patriarhale persoane care făcuseră închisoare. Cum au văzut comuniștii această situație?

La un moment dat chiar a fost acuzat de autoritățile de atunci pentru faptul că angaja „reacționari”. Dar Părintele Justinian le-a răspuns: „Odinioară am ajutat pe unii dintre voi. Acum îi ajut pe cei care au nevoie. Sunt capabili și devotați Bisericii și Neamului”.

Printre cei angajați, după ani grei de închisoare, îi amintesc pe părinții: Benedict Ghiuș la Catedrala Patriarhală, Grigore Băbuș de la Biblioteca Sfântului Sinod, Sofian Boghiu de la Mănăstirea Antim, Dumitru Stăniloae de la Institutul Teologic Universitar și pe părintele Antonie Plămădeală de la Institutul Teologic. Acesta din urmă, după ce a fost eliberat, a lucrat la o fabrică de mase plastice, unde a făcut o invenție. Când a trebuit să fie brevetată, i-au consultat dosarul personal și au descoperit că este teolog și preot, motiv pentru care a fost dat afară. În Biserică i-a fost încredințat postul de secretar șef la Institutul Teologic, unde l-am cunoscut foarte bine. Îmi amintesc că într-o zi ne-a dezvăluit că este chemat de Părintele Patriarh. Nu l-a primit în Cabinet, ci în grădina Palatului Patriarhal, unde obișnuia să invite pe cei cu care voia să aibă convorbiri mai confidențiale. I-a comunicat că îl dorește Vicar Patriarhal, dar înainte de aceasta l-a trimis la studii în Anglia. Și așa a fost, devenind Vicar Patriarhal, apoi Episcop la Buzău și după aceea Mitropolit al Ardealului la Sibiu.

Care erau relațiile Bisericii Ortodoxe Române cu organizațiile din străinătate?

Erau destul de bune! Imaginați-vă că în acei ani am avut posibilitatea schimbului de burse. Pe de o parte noi puteam să mergem în Occident, iar pe de altă parte studenți străini puteau veni în România. Eu însumi am avut colegi veniți din Etiopia, Uganda, Liban, Anglia și chiar un român din Canada. Apoi unii colegi de-ai noștri au primit burse de studii în Bulgaria (Sofia), Rusia (Zagorsk), India și Etiopia. O parte dintre aceștia au fost ceruți de românii din străinătate ca preoți ai lor, au organizat parohii, cu binecuvântarea Bisericii-Mame, și printre aceștia mă număr și eu. După mine, în Italia, a venit Părintele Gheorghe Vasilescu cu o bursă la Universitatea Catolică din Milano. În prezent slujește comunitatea ocrotită de „Sfânta Cuvioasă Parascheva” din Torino.

Preafericitul Justinian este înmormântat în biserica Mănăstirii Radu Vodă. De ce acest lucru?

Comuniștii au încercat închiderea Mănăstirii Radu Vodă. După mai multe lupte, administrația patriarhală a reușit să intre în posesia ei. Pentru ca nu cumva Statul de atunci să încerce să recupereze din nou acest sediu din centrul Bucureștilor, a renunțat la onoarea de a fi înmormântat în Catedrala Patriarhală, lângă patriarhii înaintași, și a hotărât să aibă locul de veci în biserica Mănăstirii Radu Vodă. După program, mergea des să vadă cum evoluează lucrările de renovare și mai ales să dea indicații cum să fie construit mormântul. S-a spus că o face deoarece în trecut deținuse funcția de director de seminar sau că nu dorea să ocupe spațiul și așa redus din catedrală. În realitate, s-a inspirat din hotărârea Sfântului Voievod Ștefan cel Mare de a nu fi înmormântat la Suceava, ci la Mănăstirea Putna, pentru a face din mormântul său o piatră de hotar mai la nord. Patriarhul nostru a vrut să facă din mormântul său o pecete a proprietății Patriarhiei asupra imobilelor de la Radu Vodă.

Vă amintiți un moment greu când v-a fost alături?

De deschiderea umană a Părintelui Patriarh am beneficiat și eu. Mă căsătorisem în toamna anului 1969 cu soția Angela. Cei de la serviciul personal de la instituția unde lucra trebuiau să facă restructurări și prima la care s-au gândit a fost tocmai dânsa, „pentru că s-a căsătorit cu un viitor preot”. Când mi-a spus lucrul acesta plângând, am intrat în criză gândindu-mă că s-ar putea să-i pară rău că s-a căsătorit cu mine sau chiar că ar putea să mă abandoneze punând în pericol visul vieții mele: hirotonia întru preot. Am mers la părintele Gagiu, directorul Administrației Patriarhale și i-am relatat cazul. Dânsul s-a gândit să îl întrebe pe Părintele Patriarh ce se poate face. După aceea m-a invitat la birou și mi-a comunicat: „Părintele Patriarh a spus să nu-și dea demisia, ci să ceară transferul în cadrul Administrației Patriarhale, pe același post și cu același salariu”. Așa a făcut și a lucrat la Contabilitatea Atelierelor Patriarhiei de la Mănăstirea Schitul Maicilor până la plecarea în Italia.

Când ați plecat la Milano, ați luat binecuvântare de la Preafericitul. Care au fost ultimele sfaturi înainte de drum?

În după-amiaza zilei de 10 ianuarie 1974, am mers la Palatul Patriarhal să cer binecuvântarea de plecare în Italia. Am sunat, mi s-a deschis ușa și, din holul de la intrare, am văzut un părinte îmbrăcat în reverendă neagră care se depărta cu un teanc de cărți în brațe. Am spus cine sunt și că sunt așteptat de Preafericitul. Părintele cu brațul plin de cărți s-a răsucit puțin și mi-a răspuns: „Așteaptă părinte, vin imediat”. Era Patriarhul. M-a primit călduros în Cabinet, mi-a spus să respect autoritățile de la Milano, ca pe cele de la București, să răspund românilor ortodocși care cer să le acord asistență religioasă și m-a binecuvântat, spunând că așteaptă vești bune. A doua zi dimineață, pe 11 ianuarie, am plecat cu avionul la Milano. L-am mai văzut prin aprilie 1975, după înființarea Parohiei „Pogorârea Sfântului Duh”, unde slujesc și-n prezent.

În final, cum caracterizați personalitatea celui de-al treilea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române?

Cred că Patriarhul Justinian a fost un dar pe care Dumnezeu l-a făcut poporului român, în vremuri de mare încercare. Preafericirea Sa rămâne în istoria neamului nostru nu numai ca apărător și organizator al Bisericii, al învățământului teologic, al vieții monahale și al asistenței sociale, ci ca apărător al credinței în vremuri grele, ca persoană de mare omenie, ca adevărat părinte al preoților, al călugărilor și al tuturor creștinilor, pe care i-a iubit și pentru care a trăit. Veșnică să-i fie pomenirea!

***

Interviu despre Patriarhul Justinian Marina, cu părintele Traian Valdman, parohul Bisericii Ortodoxe Române „Pogorârea Sfântului Duh” din Milano (II)

De la același autor

Ultimele din categorie