„A venit Decretul și ne-a sărit și mănăstirea, și profesoria”

„Maicile până la 50 de ani să dispară din mănăstire. Să rămână doar bătrânele! ‒ venise ordinul. Ne-au mai spus: Dacă nu plecați de bună voie, vă scoate cu miliția. Bătrânele plângeau că rămân singure, fără ucenice. Fetele tinere plângeau și ele... Era un urlet în Văratec când a plecat tot tineretul”, își amintește Maica Iuvenalia de la Mănăstirea Durău.

Iată istorisirea Maicii Iuvenalia:

Aveam 17 ani când am plecat la mănăstire. Pe sora mea, Maica Mitrofana, au lăsat-o părinții; ea a mers mai întâi. Pe mine nu mă lăsau. Ea tot îmi spunea: „Hai, soră, la mănăstire”. Și tot am plâns să mă lase și până la urmă m-au lăsat.

La început mama era necăjită că m-am dus, dar n-a mai avut ce-mi face. După aceea venea des la mine, cu traista în spate, cu de-ale gurii, pe jos, prin păduri, suia dealuri, suia munți, cobora printr-o pădure unde era „poiana țigăncii” și de acolo mai era oțârucuță și ajungeai la Mănăstirea Văratec. Dar era mult... pleca dimineața, când se făcea ziuă, și ajungea când însera.

Am intrat la Văratec, unde am stat aproape două decenii. Am fost apoi la Agapia, am făcut Seminarul și ne-au dat la ascultări. Eu eram la arhondaricul Mănăstirii Văratec, la treabă. Veneau oameni, boieri de tot felul, trebuia curățenie, mâncare. Stăteam până la ora 12 noaptea, până încuiam porțile cele mari ale mănăstirii.

„Am plecat cu bățu-n mână, plângând, din mănăstiri”

Dimineața, când cântau păsărelele, mă sculam să le deschid, căci veneau oamenii la biserică. Apoi am fost la atelier o bucată de vreme, până ce-o venit războiul. Pentru că făcusem Seminarul, m-a pus profesoară cu alte maici la Văratec, să învățăm fetele care veneau. Am predat Geografie, Drept, Botanică. Dar n-am stat mult, că a venit Decretul și ne-a sărit și mănăstirea, și profesoria. Am plecat cu bățu-n mână, plângând, din mănăstiri. Aveam 45 de ani atunci. Cât am mai pribegit, Dumnezeu știe!

Când a venit exarhul, a strâns toate maicile, tinere și bătrâne, nu știam de ce, și a dat ordin: „Maicile până la 50 de ani să dispară din mănăstire. Să rămână doar bătrânele”. Bătrânele plângeau că rămân singure, fără ucenice. Fetele tinere plângeau și ele... Inițial au spus să rămânem și cele care făcuserăm Seminarul, dar am plecat toate de acolo. Era un urlet în Văratec când a plecat tot tineretul...

Opt ani a îngrijit-o pe mama sa, paralizată

Ne-a spus: „Dacă nu plecați de bună voie, vă scoate cu miliția”. Eu am stat o bucată de vreme ascunsă prin pod pe la maica mea și aveam un război de țesut cu un covor pus. Dar a venit fratele de la Durău, îndemnat de Episcopul Adrian Hrițcu, și m-a luat acasă cu căruța și cu tot cu războiul de țesut. Așa cum era, învelit, așa l-am pus în căruță. Pe dealul de la Petru Vodă s-a răsturnat căruța și au început să se deșire toate...

După ceva vreme, pe timpul starețului Nestor Vornicescu, am fost chemată la Mănăstirea Neamț, unde am stat doi ani. M-am dus ca ajutor de bucătăreasă. Acolo stând, a paralizat mama. Așa i-a fost scris de la Dumnezeu. Și striga, săraca: „Să vină maica, să vină maica”.  Am venit acasă și 8 ani am îngrijit-o. Nici să vorbească nu mai putea. Multe am mai întâmpinat... Cu bune, cu rele, or trecut toate. Când a murit mama, m-am îmbolnăvit eu și am tot stat prin spitale.

Citește alte articole despre: decret, manastire, plâns, ucenice
Mănăstiri: Mănăstirea Durău

De la același autor

Ultimele din categorie