„Moartea păcătosului este cumplită" (Psalmul 33, 21). Asta este mărturia Cuvântului lui Dumnezeu.

Pentru ce aceasta? Cugetaţi şi dumneavoastră la cuvântul „păcătos”. Păcătosul este omul care calcă legea lui Dumnezeu şi dispreţuieşte poruncile lui.

După cum virtutea, oglindindu-se în conştiinţă, aduce bucurie cerească, la fel şi păcatul, naşte în suflet frica pedepsei. Moartea păcătosului este cumplită, căci chiar în ceasul ieşirii sale din trup este luat de duhurile răutăţii, de diavoli, pe care i-a slujit pe pământ şi cu care, dimpreună cu ceilalţi păcătoşi, va trebui din acel ceas să se sălăşluiască în iad pe veci.

„Mare taină este când sufletul păcătosului părăseşte trupul. O legiune de diavoli şi de puteri ale întunericului îl înconjoară şi-l duc în tabăra lor. Şi nu trebuie să ne mirăm de aceasta. Dacă omul, încă pe pământ fiind, le-a dat ascultare şi s-a făcut robul lor, cu atât mai mult cade în puterea lor când părăseşte această lume”.

Despărţirea de viaţă - scrie Sfântul Efrem Sirul - îl întristează foarte tare pe păcătos, căci în ceasul morţii el vede înaintea lui viaţa pe care a dus-o, părăginită cu roadele sale amare. Câtă părere de rău va cuprinde atunci inima celui ce nu s-a gândit la mântuirea sa aici pe pământ!?

(Părintele Mitrofan, Viața repausaților noștri și viața noastră după moarte, Editura Credința strămoșească, Petru Vodă – Neamț, 2010, p. 25)