Nemângâiat în tânguirea sa și însetând doar după slăvita veșnicie a lui Dumnezeu, omul se poate întoarce cu toată ființa sa către Dumnezeul Cel viu și din adâncul inimii înalță strigare către „Cel Ce stăpânește peste viață și peste moarte și pogoară până la porțile locuinței morților și iarăși ridică” (cf. Înțel. 16, 13). Acesta este un moment de cotitură în viața noastră, pentru că acum Dumnezeu-Mântuitorul își începe lucrarea de rezidire a omului.

Când omul cade în păcat, mintea i se îndreaptă spre cele din afară, risipindu-o în cele zidite. Însă, când omul se întoarce în sine, conștient de pierzania sa și căutând mântuirea, atunci mintea i se îndreaptă spre cele dinlăuntru, încercând a afla calea de întoarcere spre inimă. În cele din urmă, când toată ființa i se adună în împreunarea minții cu inima, are loc o a treia mișcare, prin care omul se întoarce cu toată ființa către Dumnezeu-Tatăl. Și numai acela care înfăptuiește această întreită mișcare circulară poate ajunge la desăvârșire.

(Arhimandritul Zaharia Zaharou, Omul cel tainic al inimii, Editura Basilica, București, p. 15)