Ce poartă a bucuriei omului a ales Dumnezeu-Omul să-și înceapă, prin ea, Înălțarea. Poate că emoția copilăriei mi-a jucat inimii un pic de plus-sărbătoare dar îmbătrânind am constatat că nu e numai atât. Textul Evangheliei (Ioan 12, 1-18) mi-a crescut și mai mult înțelegerea zilei acesteia a vieții pământești a Mântuitorului. O zi în care Cel care făcuse totul să dovedească iubirea Cerului se întâlnește cu ascunzișurile firii umane, răzbunătoare și setoasă de putere. Și pare că nimic nu s-a schimbat din ziua aceea în ciuda faptului că Mântuitorul, Dumnezeu-Omul, Iubirea Răstignită, și-a dus până în capătul Golgotei, tocmai în vârful căpățânii ce crescuse peste taina țestei strămoșilor Adam și Eva, pentru a vindeca păcatul și uni piatra cu cerul prin puntea Crucii. Care, departe de a rămâne lemn, se va îmbiba cu Sângele care vindecă și cerul și pământul deopotrivă. 

Hristos Domnul străbate Ierusalimul ca un Voievod așteptat. Copiii par că Îi percep cel mai bine curăția majestății. Îl urmează cu ramurile de palmieri sfârâind în aerul dimineții asemenea unor săbii de foc ce taie întunericul și redau bucuria. Dar, ca oameni ai cunoașterii deznodământului, știm de-acum cât de puțin contează osanalele celor mulți și cât de mult iubirea copiilor. Gestul lor de frondă. Cavaleria lor. Însoțirea Domnului în Ierusalim s-ar putea chema această sărbătoare în calendarul puștimii ce-L aclamă fără gând ascuns. Dar cum celor mari nu ne plac sărbătorile scornite de copiii...

Ce ne spune Evanghelia și momentul acesta al Intrării Domnului în Cetatea Sa este că nimic din fidelitatea firii umane nu este mai zdruncinată decât cuvintele prin care caută să ovaționeze idolatrizarea emoțiilor lor. E împlinirea unei profeții a Legământului celui Vechi dar și o profeție pentru deschiderea ochilor noștri. Să privim cu atenție la cum bucuria curată deranjează și rănește și cum Crucea este semnul biruinței asupra oricărei încercări de rănire a dumnezeirii adevărului revelat. Folosind pârghiile minciunii nimeni nu asumă Crucea lui Hristos ci o batjocorește și o aruncă în focul idolatric al ideologiei. 

Pe străzile Ierusalimului, azi, Hristos trece călare pe mânzul asinei. Un tablou de zâmbit pentru cei care nu aveau cum să se bucure din tot sufletul de biruința uni profet pe care îl socoteau obscur dar care zdruncinase temeliile Templului, mutându-l din vârful Moria în inima oamenilor. Sau, mai degrabă, făcând din inima oamenilor un vârf Moria, un templu în care Dumnezeu să Își afle odihnă. O odihnă pe care El avea să o plătească deplin prin jertfa Sa pe Cruce. Străbătând străzile Ierusalimului, în contextul vieții de acum, am încercat să surprind glasul copiilor strigând: „Osana, binecuvântat este Cel Ce vine în Numele Domnului”! în fond era prima dată când oamenii își strigau bucuria învierii înainte de Înviere! Aflaseră de la oamenii din Betania, și nu doar, cum Lazăr ieșise la o simplă chemare din locuința morții pentru a răspunde Prietenului său, Iisus Hristos. Au înțeles că numai împrietenirea cu El – Dumnezeu-Omul Cel Întrupat – te face capabil să auzi chemarea Învierii la marginea de prăpastie a morții. Am încercat, scriam, să prind zvonul strigătului copiilor în văzduhul Ierusalimului. E mereu bruiat până la ștergere de urletul: „Răstignește-L!”, care părea soluția cea mai simplă pentru pacea Ierusalimului. Unul dintre Părinții greci de la Biserica Sfântului Mormânt, stins în urmă cu ceva ani, îmi spunea că Domnul Hristos, prin Intrarea în Ierusalim, le propunea mai marilor templului pacea. Iar ei au ales răstignirea. O continuă stare de asediu asupra liniștii Ierusalimului. Și privind la locul de pe pământ al Păcii i-am descoperit dureroasa neliniște. 

Mereu am văzut Praznicul acesta ca pe o ocazie oferită oamenilor din Ierusalimul vremii de a rămâne oameni. În ciuda manipulării la ură, la ură incredibilă. Va urma o Săptămână a minciunii în care stăpânitorul acestei lumi pare că e biruitor. Cel ce locuiește în turma porcilor, de frica smereniei, se așază în turma de oameni sperând – dacă el o fi având vreo speranță – să învingă pe Profetul ce străbătuse prin satele și cetățile lui Israel vestind o lege nouă: a iubirii! Că el nu a înțeles e de înțeles. Dar oamenii, ei, cum nu au intuit Iubirea întrupată în mijlocul lor? Se deschide, așadar, o poartă ce urcă spre Golgota. Să-i stăm aproape Domnului în toată Săptămâna ce vine, fiind conștienți că și vremea de acum e dominată de urletul răstignirii. Întăriți glasul copiilor! Strigați cu ei în tăcerea de adânc a lumii. „Bine este cuvântat Cel ce vine întru Numele Domnului! Osana!” Vindecați cu rugăciunea glasul ce strigă după răstignire. Fiți martorii Învierii înainte de Înviere!