Zis-a Domnul Cel ce nu este cu Mine este împotriva Mea şi cel ce nu adună cu Mine risipeşte. Când duhul cel necurat iese din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă, şi, negăsind, zice: Mă voi întoarce la casa mea, de unde am ieşit. Şi, venind, o află măturată şi împodobită. Atunci merge şi ia cu el alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, locuieşte acolo; şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi. (Luca 11, 23-26) (Vineri în săptămâna a 23-a după Rusalii)

În pericopa evanghelică a zilei precedente Apostolul Luca relatase cum Domnul a vindecat pe cineva care fusese posedat. Unii Îl acuzau că El scoate demonii cu Beelzebul, adică apelând la niște formule magice, cu ajutorul unui alt demon. Alții Îi cereau semn din cer pentru confirmarea minunii dumnezeiești. Hristos spune cu această ocazie că nu poți să alungi răul cu alt rău, fiindcă astfel răul se surpă pe el însuși. Urmând același silogism, în scurtul text din Evanghelia acestei zile de vineri, de numai patru versete, Mântuitorul continuă: „Cel ce nu este cu Mine este împotriva Mea”. Altădată spunea că nu trebuie opriți cei ce vindecă în numele Lui, chiar dacă nu Îi sunt ucenici, căci aceia fac lucruri bune (Luca 9, 50). Aici întărește cuvintele și explică faptul că atunci când nu ești cu Hristos nu ai cum să fii „neutru”. 

A crede că poți să te situezi la mijloc în lupta dintre bine și rău, păstrând echilibrul, e o mare eroare. Răul nu e opusul binelui, ci e lipsa lui, la fel cum și întunericul nu e opusul luminii, ci lipsa ei. Nelucrarea în slujba binelui și a dreptății este tot un rău, chiar dacă nu pare a fi un rău militant. Mai departe, Domnul adaugă următoarele: „Cel ce nu adună cu Mine, risipește”. Oamenii sunt ca albinele care adună miere în stup. Cea care, să zicem, nu ar aduna nimic, nu e „neutră” pentru că ea consumă pentru a se hrăni din rezerva stupului. La fel, cel care nu adună fapte bune, ale dragostei, nu e neutru. A mă justifica prin a-mi spune mie sau altora că „n-am dat nimănui în cap, n-am nedreptățit pe nimeni, nu am furat, am trăit și eu ca omul”, nu este de ajuns pentru ca să mă consider drept. Nu mă mântuiesc demonstrându-mi „nerăutatea”. Într-o pildă, Domnul povestește despre un bogat care își împarte averea celor trei slugi. Întorcându-se, răsplătește pe două dintre ele pentru că au înmulțit talanții. În schimb, sluga care de frică și-a îngropat talantul și nu l-a muncit să îl înmulțească este aruncată „în întunericul din afară” (Matei 25, 14-30). 

Ca să fie mai clar, cum anume „a nu lucra cu Domnul înseamnă a fi împotriva Lui”, Hristos explică lucrurile. Dacă un om este curățat de duhul cel rău, atunci demonul iese și umblă prin locuri fără apă, adică neprielnice vieții și caută odihnă. Aici se face trimitere la o credință generală a evreilor, dar și a noastră, a creștinilor, că locul diavolului e în pustiu. Românii, adesea, pentru a nu rosti numele diavolului, îl înlocuiesc cu formula „ducă-se în pustiu”. Evreii din Antichitate alegeau un țap peste care marele preot își punea mâinile rostind păcatele poporului, apoi trimiteau acel animal în pustie, care era sălașul celui rău, al lui Azazel. De aici a rămas cunoscută expresia „țapul ispășitor”, care de fapt era jertfa trimisă în pustie, devenind „partea diavolului”. Dar demonii nu pot sta acolo unde e inactivitate. Ei caută sălaș, iar pentru aceștia „loc de odihnă” înseamnă tocmai locul unde se pot manifesta. De aceea ei vin în lume, fiindcă odihna lor este să-i chinuie pe oameni. 

Fără îndoială că Evanghelia acestei zile se referă la fiecare dintre noi, cei chinuiți de vreo patimă. Deseori ne scuturăm de cele dinainte și ne spunem: „de acum mă lepăd de patima mea, mă schimb, mă depărtez de răutățile dinainte și încep o viață curată”. Deci, după cuvântul Evangheliei, ne măturăm casa sufletului, o împodobim, o facem frumoasă. Dar această curățenie în casa sufletului nu e una pur și simplu de dragul curățeniei și nici artă de dragul artei. Curățenia sufletului are un scop atunci când în acel suflet e chemat să locuiască cineva sau ceva. Apostolul Pavel afirmă că omul e templul Duhului Sfânt (1 Corinteni 6, 19). Dar dacă în acest templu nu uităm să-L chemăm pe Duhul Sfânt, prin fapte bune, prin rugăciune și gânduri bune, iar casa e măturată și curățată, suntem în pericol. Fiindcă demonul vine înapoi, dar nu singur, ci împreună cu alte șapte duhuri mai rele decât el. Așa ajungem mai împătimiți decât înainte. Cum se poate întâmpla așa ceva? Simplu: omul crede că suferă de o mare patimă. Fiind concentrat pe ea, celelalte stau în „umbră”. Depărtându-se de ea, dar neluând seamă că puterea de îndreptare vine de la Duhul lui Dumnezeu, atunci în omul curățat izvorăsc tocmai acele patimi „din umbră”, până atunci latente. Omul se leapădă inițial de desfrânare sau de beție, dar apoi descoperă că sub ele se aflau invidia, răutatea gratuită, mânia, mândria. De fapt, acestea se aflau acolo dintotdeauna, patimi mai rele decât cele vizibile, iar acum ies la iveală. 

Când mă curăț de păcate prin spovedanie și prin hotărârea de a nu mai păcătui ca înainte, trebuie să nu uit niciodată că păcatul se iartă chia atunci, dar rana păcatului se vindecă în timp și numai în legătură cu Dumnezeu. Numai adunând cu Dumnezeu fapte bune, gânduri bune, cuvinte bune, păcatul nu mai izvorăște, iar demonul nu mai găsește casa cu ușa deschisă, fiindcă stăpânul ei, Hristos, a venit și locuiește în ea.