Lucrul de cea mai neapărată trebuință este ca în toată vremea să păstrăm simțământul neîndestulării noastre înaintea lui Dumnezeu. Intrăm atunci într-o neîncetată încordare, între osândirea de sine și dragostea pentru Hristos, între pocăință și nădejdea în îndurările lui Dumnezeu. Pe de-o parte, trăim în suferința de a fi atât de departe de Dumnezeu pe Care Îl iubim; pe de altă parte, această suferință și dragoste lucrează ca un foc lăuntric, împingându-ne cu putere către Dumnezeu.

Această încordare și-a aflat expresia cea mai puternică în cuvântul lui Hristos către Starețul Siluan: „Ține-ți mintea în iad, și nu deznădăjdui”. Cuvântul acesta poate provoca temere, frică și panică, dar ea nu trebuie să ne covârșească: este principiul de temei al vieții noastre în Hristos.

(Arhimandritul Sofronie, Din viață și din Duh, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, pp. 26-27)