Câteodată este bine să ziceţi cu glas tare „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”, pentru a o auzi şi simţurile, pentru a o auzi şi urechea! Suntem trup şi suflet, şi există o influenţă a unuia asupra celuilalt.

Însă, când te îndrăgosteşti de Hristos, preferi tăcerea şi rugăciunea minţii. Atunci cuvintele contenesc. Este tăcerea lăuntrică ce premerge, însoţeşte şi urmează cercetarea dumnezeiască, unirea dumnezeiască a sufletului cu cele dumnezeieşti. Când te afli în această stare, nu mai este nevoie de cuvinte. Acesta este un lucru pe care îl trăieşti. Ceva ce nu se explică. Numai cel care trăieşte această stare înţelege. Simţământul iubirii te copleşeşte, te uneşte cu Hristos. Te umpli de bucurie şi veselie, care arată că ai înlăuntrul tău iubirea dumnezeiască, iubirea desăvârşită. Iubirea dumnezeiască este dezinteresată, simplă, adevărată.

(Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, Traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumeniţa, 2003,  p. 216)