Iată, iubiţilor, este deja a patra zi de când postim şi a patra zi de când mergem la dumnezeieştile slujbe ale Postului Mare. Postirea aduce, oare, folos sufletului nostru? Fiecare dintre noi trebuie să-şi pună întrebarea aceasta şi să ia astfel aminte la inima sa, ca să vadă dacă este în ea schimbarea cea sfântă, dacă încetează să mai iubească şi să facă păcatul. În continuare, trebuie să ne dăm seama: slujba are vreo înrâurire asupra noastră, încât ieşim din biserică într-o stare evlavioasă, ori trece ca ceva străin, încât stăm în biserică plini de o nepăsare rece, ne rugăm doar din obişnuinţă, făcând metanii fără a avea frângere de inimă pentru păcate?

Aşadar, iubiți frați, trebuie neapărat ca în sfânta lucrare a postirii să ţinem socoteala: merge cu spor, osteneala noastră nu se iroseşte? Ţinem socoteala în lucruri lumeşti, care adeseori nici nu sunt însemnate: şi atunci, de ce să nu privim cu ochi cercetător această lucrare sfântă? Amintiţi-vă, iubiţilor, pentru ce vă pregătiţi: vă pregătiţi să vă apropiaţi de Cereştile, Sfintele, de viaţă Făcătoarele şi înfricoşătoarele Taine ale Trupului şi Sângelui lui Hristos Dumnezeul nostru, vă pregătiţi să vă uniţi cu Însuşi Dumnezeu Cel Preacurat. Cum se face că ştiind asta nu dăm toată luarea-aminte a postirii?! Aşadar, iubiţilor, să ne privim postirea cu ochi aspru şi să ne îngrijim din toate puterile să o facem de folos sufletului nostru. Cum să reuşim asta? Iată mijlocul de căpetenie: fiecare dintre noi să pună stăpânire pe inima sa. Trebuie să se ia aminte la inimă cel mai mult: acolo este tot răul omului sau, mai bine zis, tocmai ea este omul cel păcătos, potrivnic lui Dumnezeu, este atelierul păcatului. Tocmai inima noastră, iubiţilor, s-a întors cu totul de la Dumnezeu, Făcătorul său, către lume şi către înşelările ei; tocmai în ea sunt toate poftele noastre, toate patimile noastre, tot ce este potrivnic lui Dumnezeu. După cum vedeţi, trebuie să facem în noi înşine o cotitură însemnată: de la iubirea de lume, de plăcerile ei, de păcat, trebuie să ne întoarcem către iubirea de Dumnezeu, pe Care şi trebuie să-L iubim mai presus de toate — iar acesta nu este un lucru uşor, mai ales pentru cel care iubeşte mult lumea: iubirea lumii acesteia, spune Apostolul, este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu (Iac. 4, 4). Să nu ne temem însă de greutăţi: ceea ce este pentru noi lucru greu şi cu neputinţă este lucru uşor de făcut pentru Dumnezeu: la Dumnezeu toate sunt cu putinţă (Mt. 19, 26).

Ei bine, în primul rând tocmai în sfânta voastră lucrare a întoarcerii de la lume la Dumnezeu vă va ajuta slujba, numai să staţi şi să luaţi parte la ea cu luare-aminte şi duh smerit, şi negreşit o să vă vină gânduri şi simţăminte sfinte: nu se poate ca pe omul smerit şi cu luare-aminte, care doreşte să se unească cu Dumnezeu, să nu-l cerceteze duhul frângerii de inimă şi al umilinţei. Chiar şi cei care nu înţeleg multe lucruri din slujbă tot înţeleg câteva ceva: tocmai aceste lucruri, pe care le înţelegeţi, să le întipăriţi în inima voastră şi să cugetaţi la ele; din sfintele cuvinte ale Bisericii să luaţi gânduri şi simţăminte sfinte, şi treaba, Dumnezeu fiind ajutător, o să meargă cu spor, fiindcă sufletul nostru nu este pământ cu totul neroditor pentru bine. Cum s-ar putea aşa ceva, de vreme ce a băut adeseori ploaia dumnezeiescului har, care s-a pogorât asupra lui?

În continuare, gândiţi-vă că poate mulţi dintre voi postesc acum pentru cea de pe urmă dată şi că moartea îi va lovi în curând, pe neaşteptate, şi nu vor putea să se spovedească şi să se împărtăşească înainte de moarte cu Sfintele lui Hristos Taine. Şi chiar aşa, securea stă la rădăcina pomilor, iar pomii suntem noi, şi tot pomul care nu face roadă bună, adică oamenii care nu fac faptele cele bune, se taie şi se aruncă în foc (Mt. 3,10). Şi atunci, cu câtă luare-aminte trebuie să-şi săvârşească postirea fiecare din noi pentru a se curăţi de păcatele sale - poate că pentru cea de pe urmă oară!

Pe urmă, închipuiţi-vă cât mai des că după post şi spovedanie vă apropiaţi de Preacuratele Taine, gândindu-vă totodată că dacă vă apropiaţi cu inimă neîndreptată, în chip nevrednic, vă împărtăşiţi spre judecată şi spre osândă şi veţi fi vinovaţi faţă de Trupul şi Sângele Domnului (v. I Cor. 11,27), şi după împărtăşire nu veţi fi deloc mai bine, ci, dimpotrivă, veţi fi şi mai rău decât înainte. Iată cu ce fel de cugetări să vă întăriţi în nevoinţa postirii voastre, şi să vă rugaţi cât mai sincer în biserică, din toată inima; cât mai neprefăcut şi mai des să-I spuneţi Domnului, Care ia aminte la voi: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine, păcătosul! Fără de număr am păcătuit: Doamne, iartă-mă! Aduceţi-vă aminte că spusele: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! (Lc. 18,13) au fost de ajuns ca să-l îndreptăţească pe vameş. De ce? Fiindcă au fost rostite fără nici o prefăcătorie, din adâncul inimii, cu desăvârşită recunoaştere a propriei păcătoşenii faţă de Dumnezeu şi cu hotărârea neclintită a îndreptării. Iar noi, iubiţilor, suntem cu toţii atât de păcătoşi, încât n-avem ce să-I răspundem lui Dumnezeu ca să ne dezvinovăţim, nu suntem vrednici să ne ridicăm ochii către cer. Şi atunci, cum să nu spunem şi noi din tot sufletul: Dumnezeule, milostiv fii nouă, păcătoşilor! Dumnezeule, curăţeşte-ne pe noi, păcătoşii! Fără de număr am greşit: Doamne, iartă-ne! Amin.

(Sfântul Ioan de Kronstadt, Cuvinte la Postul Mare, Editura Sophia, București, 2013)