Bucuria Învierii lui Hristos nu este o simplă emoție trecătoare, ci o realitate profundă care schimbă pentru totdeauna inima omului și sensul existenței sale. Cu toții suntem chemați să trăim această bucurie, nu doar o dată pe an, ci în fiecare zi. Ea se arată în rugăciune, în iubirea față de aproapele, în iertare, în nădejde. Bucuria Învierii ne ridică din deznădejde, ne eliberează de frică și ne dă curajul de a merge înainte, oricât de greu ne-ar fi.

Despre cum ne putem pregăti pentru acest mare praznic al creștinătății am discutat cu Preasfințitul Părinte Damaschin Dorneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților.

Preasfințite Părinte, cum putem păstra conștiința prezenței Învierii în viața noastră cotidiană, dincolo de perioada pascală?

Depinde de lucrarea noastră lăuntrică. Dacă suntem angajați în viața Bisericii, dacă așteptăm cu drag ziua de Duminică pentru a ne întâlni cu Dumnezeu, după ce, peste săptămână, am avut momente cât mai multe de „relaționare” cu Domnul – o, ce minunat ar fi cât mai des, ca să nu spun continuu, spre care ar trebui să tânjim – atunci da, am trăi ziua de Duminică drept un nou Paște. Duminica este sărbătoarea Învierii și în ciclul săptămânal ea deschide calea spre noua săptămână în care ne pregătim pentru o nouă întâlnire cu Hristos Cel Înviat. De aceea cine postește miercurea și vinerea o face în amintirea și a celor întâmplate în Săptămâna Mare, dar și în perspectiva Duminicii-Învierii. Minunat ar fi să ne propunem a trăi cu mai mare luare aminte slujba de Duminică, începând de la Vecernie și apoi la Utrenie, care conțin cântări cu profund mesaj duhovnicesc de factură pascală.

Ce responsabilitate pastorală are Biserica în a vesti și mărturisi Învierea Domnului în societatea contemporană?

Este înscrisă în mandatul dintru început al Bisericii această datorie de a-L propovădui pe Hristos cel Răstignit și Înviat. Citim aceasta în scrierile Sf. Apostol Pavel (ex. 1 Corinteni 1, 23; 15, 12). Societatea contemporană are nevoie stringentă de această vestire, tocmai pentru că îi oferă rațiunea superioară de „a fi”. La ce bun toate dacă se termină în neant? Pentru ce toată zbaterea, dacă după moarte nu ne așteaptă o viață veșnică, făcută posibilă tocmai prin Învierea lui Hristos din morți? După tot ce a însemnat o existență pe pământ, nu de puține ori plină de lipsuri, de nedreptăți, fără perspectiva învierii din morți și inaugurarea vieții dintru Împărăția cea fără de sfârșit, riscăm să cădem în deznădejde. 

De aceea, Învierea Domnului nu trebuie privită ca un moment, important și festiv, o dată pe an, ci este un program de viață. Cine trăiește în „duhul” Învierii cât mai adânc, acela devine mărturisitor al Învierii. Biserica vestește Învierea nu doar proclamând-o în  noaptea de Paști în sfintele locașuri, ci prin conduita membrilor ei. Ne numim creștini și onorăm acest nume dacă suntem mărturisitori ai Celui al Cărui nume îl purtăm. „Trădează” viața mea credința în Înviere? Sau sunt încă rob mundanului, lipit de cele ce oricum trec, fără orizont al veșniciei? Toate acestea se văd, se simt, se transmit. De aceea responsabilitatea cade nu doar pe umerii preoților, sau ale slujitorilor Bisericii în general, ci a tuturor creștinilor, „beneficiari” ai Învierii, și botezați în „moartea și Învierea lui Hristos” (Romani 6, 3-4.8).

Cum explică Biserica Ortodoxă centralitatea Învierii Domnului ca temelie a credinței și mărturie pentru viață?

Ne spune Sfântul apostol Pavel în Epistola sa cea dintâi către Corinteni: „dacă Hristos n-a înviat zadarnică este atunci propovăduirea, noastră zadarnică și credința voastră” (1 Corinteni 15, 14). Credința Bisericii Ortodoxe nu este o sumă de precepte codificate și predate din generație în generație, venerate și respectate ca împlinire a lor exterioară. Credința presupune relația cu un Dumnezeu Viu, un Dumnezeu personal, Creator, Proniator și Mântuitor al lumii. Un Dumnezeu Care doar moare pe Cruce ne poate emoționa pentru gestul Său de empatie, dar nu ne mântuiește. Hristos Cel Răstignit dar Înviat ridică firea umană cea primită de El din Fecioara Maria prin zămislirea de la Duhul Sfânt în sânul Sfintei Treimi. Iar prin părtășia cu El, ca mădulare ale Trupului Său tainic, în spațiul eclesial și prin intermediul lucrării tainice a Bisericii, avem părtășie și din trupul Său înviat și înălțat la cer. Doctrina Bisericii nu se rezumă, deci, la un cod comportamental, etic, moral. Ea are implicații profunde, ontologice. De aceea, credința în Învierea lui Hristos este temelia întregii noastre credințe și mărturie pentru ceea ce suntem, trăim și pentru tot ceea ce nădăjduim. Altfel, tot în cuvintele Sfântului Pavel, „dacă nădăjduim în Hristos numai în viața aceasta suntem mai de plâns decât toți oamenii” (1 Corinteni 15, 19).

Cum se reflectă biruința lui Hristos asupra morții în viața personală a fiecărui credincios?

În funcție de cât am „receptat” din această biruință, cât de mult am impropiat-o, am făcut-o „a noastră”. Hristos Însuși n-a înviat pentru El, că El este Viața veșnică, El este Însăși Învierea (cf. Ioan 11, 25), ci a înviat pentru noi, ca noi să ne împărtășim din ea. Da, cred că este necesar a ne analiza, a ne radiografia – iar perioada aceasta de postire premergătoare praznicului Sfintei Învieri ne ajută în acest sens – a vedea unde sunt? Cum sunt? Câtă „moarte” este în mine? Sfântul Apostol Pavel vorbește de „faptele cele moarte” (Evrei 6, 1; 9, 15). Care sunt acestea? Cele care ne depărtează de Izvorul Vieții. Cele la care Hristos nu poate participa, nu poate fi prezent. Un sfânt contemporan (și-l numesc aici pe Sfântul Cuvios Siluan Athonitul) chiar așa încerca să dea o definiți mai pe înțeles păcatului: o faptă, un gând, un cuvânt este păcat dacă înainte, în timpul și după, nu poți face semnul Sfintei Cruci. Adică este incompatibilă Crucea Jertfei și a Învierii cu gestul respectiv, fie el la nivel de cuvânt, gând sau mai ales lucrare.

Biruința lui Hristos asupra morții se reflectă în viața noastră prin aceea că îi dă sens vieții. Că nu suntem prizonierii unei frici de neant, de ne-ființare. Că știm, că primim, prin credință – sau, o, slavă Ție, Doamne, unii chiar simt asta – că moartea nu are ultimul cuvânt, ci este urmată de adevărata viața, de reala existență, pe care cea de până atunci doar a pregătit-o, a anticipat-o, a așteptat-o.

Dar Învierea lui Hristos, biruind moartea, s-ar cădea, așa cum am mai spus, să se reflecte și în aspecte concrete ale vieții noastre de zi cu zi. Cine iartă este om al Învierii. Cine se luptă cu păcatul și îl biruiește o face în virtutea puterii primită prin Învierea lui Hristos, Care a biruit iadul și moartea. Chipul plin de lumină al creștinului este mărturie a Învierii, a biruinței luminii asupra întunericului, a dragostei asupra urii. Dimpotrivă, un creștin posomorât – un creștin cu „luminile stinse”, cum spunea părintele Teofil Părăian – este, într-un fel, o „contra-mărturie”; dar și aici, cu mare grijă trebuie să ne raportă, că cine suntem noi să judecăm? Ci mai degrabă să ne rugăm ca și aceștia să simtă, să-L primească pe Hristos Cel Înviat și să-I „permită” a lucra în ei.

Astăzi, tinerii poate nu mai înțeleg și nu mai au puterea să simtă sensul real al Învierii Domnului în viața lor. Ce vă mai amintiți din această perioadă a vieții legat de perioada postului și a sărbătorilor pascale și care sunt obiceiurile de astăzi? Mai sunt ele relevante?

Deși poate nu înțeleg, nu puțin tineri caută „ceva” care ar putea găsi răspunsul tocmai în credința în Învierea lui Hristos și în reverberațiile acesteia în realitatea vieții lor. Ce țin ei în mână când vor să arate că sunt bucuroși sau solidari într-o manifestare? Lumini. Fie că sunt de candelă, cum, o Doamne!, au ținut atunci când doreau a comemora victimele accidentului teribil de la Colectiv (petrecut în 2015), fie că sunt lumini de la telefon care alcătuiau o mare de lumină atunci când protestau pentru legi injuste sau atunci când doreau să-și arate bucuria la un concert care îi „scotea” dintr-o stare și îi transpunea într-alta, diferită. Acest „exod” l-ar putea experimenta mai adânc în credință, în lucrarea virtuților, în angrenarea motivată de credința și de iubirea lui Hristos.

E adevărat că, în primă fază, facem multe din inerție, din obicei, din conformarea cu o tradiție. Dar și acestea lucrează în noi, atunci când sunt cu sinceritate împlinite și, da, ar fi minunat să fie însoțite și de o înțelegere a lor. Aici este rolul catehezei pe care trebuie să o intensifice Biserica în rândul tinerilor. Dar o face deja, inclusiv pe rețelele de socializare; sunt multe materiale – și scurte, că nu mai avem răbdare - în care ne sunt explicate lucruri legate de credință, de tradiții. Tradiții vechi, pline de semnificații, și care ne susțin într-o transmitere nu doar a unui gest, ci a unui „duh”. E minunat să te simți părtaș la veacuri întregi de trăire într-un anume fel a credinței tale, aducătoare de roade frumoase. Îmi amintesc cu multă, cu multă bucurie, de anii copilăriei și ai tinereții când primeam ramuri de salcie la Florii și veneam cu ele acasă. Biserica din satul meu este situată la o oarecare înălțime și se vedea atât de minunat șirurile de oameni când coborau cu ramuri verzi în mâini, sau cu luminări în noaptea de Paști. Apoi „facerea” coșului cu bucate pentru a fi binecuvântat în dimineața de Înviere, din care gustam mai întâi, după 7 săptămâni de post. Și cei care nu erau prea „duși la biserică” intrau în acest angrenaj: curățirea casei, a curții, a grădinii, amenajarea mormintelor rudelor apropiate, în cimitir, spuneau ceva despre o dorință de primenire a noastră, din toate punctele de vedere. Oul roșu nu are un alt gust decât cel obișnuit, dar capătă o semnificație deosebită în contextul comuniunii dintre persoane, atunci când este însoțit de exclamațiile „Hristos a înviat” și „Adevărat a înviat”. Nu poți spune aceste cuvinte ciocnind ouă fierte, pe care încă se vede inscripționată data și seria din care face parte.

Cred în valoarea simbolică a tradițiilor sfinte și în efectele pe care le produc asupra spiritului uman și asupra vieții în general și îndemn pe oricine să nu abandoneze tradițiile frumoase. Să le dea conținut. Să le predea cu grijă mai departe. Să le cultive cu gingășie și respect față de cei care ni le-au predat. Lipsa sacrului din viața oamenilor o sărăcește și ea devine searbădă, rece, anostă, tristă. Oare nu tânjim toți după împlinire?

Vă rog să adresați un cuvânt de folos pentru cititori și pentru noi toți, cei care suntem „începători” în trăirea specific a postului și a sărbătorii Învierii Domnului.

„Începătorul” are parte de o mai mare atenție din partea celui care îl însoțește: educatorul și profesorul la școală, antrenorul în sala de sport, maestrul în ucenicie, supervizorul/expertul în cele ale unei meserii sau alteia etc. Nu sunt cu nimic dezavantajați cei care încep a trăi cu mai mare aplecare cele ale credinței. Sunt încredințat că Dumnezeu dă un har deosebit celor care se nevoiesc, cu atât mai mult cu cât nu au chiar atât de multe exemple încurajatoare în jur, sau se lovesc de potrivnicii fățișe sau aluzive.

Îi încurajez să creadă. Să creadă că postul le este de folos. Că Învierea îi privește și pe ei, că nu este un eveniment din istorie. Că suntem vii atâta vreme cât ne conectăm cu Cel ce este Viața. Că da, credința în Înviere ne modelează altfel gândul, comportamentul. Și în mulțimea de probleme, incertitudini și frici, primim de la Domnul speranță multă, lumină pe dinlăuntru. O, Doamne, fii cu noi și învață-ne, încredințează-ne, că fără de Tine nu putem nimic bun, dar cu Tine toate se limpezesc și se așază!

(interviu de Filip – Hristofor Cane)