Așa cum știm, Învierea Lui Hristos reprezintă punctul central al lucrării mântuitoare a Fiului Lui Dumnezeu prin care a răscumpărat prin Jertfa Sa de pe Cruce pe omul căzut în moartea cea grea a păcatului: „Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 15). Acest praznic reprezintă cea mai solemnă şi mai mărită zi din tot anul bisericesc, fiind momentul trecerii omului dintru întunericul cel greu al păcatului şi al morţii la lumina cea dătătoare de viaţă: „Că din moarte la viaţă și de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi” (Cântarea 1, Canonul Paştilor). Despre cum ne putem pregăti pentru acest mare praznic care se apropie, am discutat cu Arhim. Sebastian Serdaru, starețul Mănăstirii Pantocrator din Drăgănești‑Vlașca, județul Teleorman. 

Cum să îmbinăm viața personală cu trăirea duhovnicească în perioada Postului celui Mare?

Postul cel Mare este numit în Biserică „primăvara sufletelor”. Este o călătorie duhovnicească spre Paşte, sărbătoarea centrală a creştinismului. La capătul acestei călătorii ne întâlnim cu Hristos care suferă din iubire pentru noi, Care moare şi Care va învia pentru a zdrobi păcatul şi moartea pentru cei care vor crede în El. În Săpămâna Patimilor, Hristos este numit „Mirele Bisericii”, iar întâlnirea cu El va fi o adevărată nuntă a cerului şi a pământului. De aceea, vremea postului este perioada în care creştinii caută să se învrednicească pentru a lua parte la această sărbătoare a Paştelui care este o adevărată revărsare a cerului pe pământ. Postul presupune, aşadar, o schimbare a inimii. Postul alimentar este doar primul pas, dar este foarte important. În toate religiile există ideea de post, pentru că el reprezintă un dar, o jertfă concretă pe care omul i-o poate aduce lui Dumnezeu. Este mai important decât darurile exterioare pentru că el presupune o renunţare de bunăvoie, care implică fiinţa omului. În esenţa sa, postul i Se aderesează direct lui Dumnezeu de la care ne vine hrana şi viaţa. Renunţând la bunurile pe care le primim de la Dumnezeu pentru o vreme, Îi arătăm prin aceasta Creatorului vieţii noastre, că El este Cel mai important pentru noi. Şi în felul acesta procedăm şi cu alte aspecte ale vieţii noastre. Vremea postului presupune o sobrietate a simţurilor, de aceea, vom fi atenţi cum vom folosi vorbele noastre: vom căuta să controlăm vorbirea deşartă, contrazicerile, vorbele nepotrivite. Timpul, de asemenea, va trebui folosit cu înţelepciune: dacă renunţăm la pierderea vremii pe reţelele de socializare, seriale şi altele de acest fel, vom găsi timp pentru a ne bucura în familie, pentru a vizita pe cei care ne aşteaptă, pentru a studia cuvântul lui Dumnezeu, a ne ruga, a merge la biserică. Întorcerea către spiritualitate trebuie să însoţească postul nostru pentru ca El să fie o jertfă dăruită lui Dumnezeu şi nu o simplă dietă.

Cum să ne pregătim pentru Taina Pascală, având în vedere vremurile actuale în care trăim? 

Când vorbim despre Învierea Domnului ne amintim de sensul venirii în această lume a Fiului lui Dumnezeu. El a venit pentru a ne împăca cu Dumnezeu şi pentru a ne învăţa să facem din această lume un loc al iertării şi al prieteniei. De aceea, Învierea este o şcoală a milostivirii lui Dumnezeu revărsată în sufletele noastre: ne invită la împăcare şi iertare. În slujba Învierii, biruinţa pascală a lui Hristos este cântată astfel: „Paştile cele sfinţite astăzi nouă ni s-au arătat. Paştile cele noi şi sfinte, Paştile cele de taină, Paştile care ne-au deschis nouă uşile Raiului, Paştile cele ce sfinţesc pe toţi credincioşii... Ziua Învierii! Să ne luminăm cu prăznuirea şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm, să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi: să iertăm toate pentru Înviere!”. Acest imn pascal vorbeşte despre o bucurie realizată şi dăruită fiecărui om. Învierea lui Hristos este, cu adevărat, biruinţa milostivirii lui Dumnezeu. Uimirea pe care o avem mereu în noaptea Paştelui este tocmai în faţa acestei iubiri a lui Dumnezeu care îşi dă viaţa pentru noi. Cu Paştele începe Biserica lui Hristos: calea cea nouă a credinţei în mijlocul încercărilor, a păcii în mijlocul războiului, a vieţii în mijlocul morţii. Omeneşte este imposibil de păşit pe această cale. De multe ori ne blocăm sub apăsarea necazurilor, duşmăniei şi tristeţii acestei lumi. Dar Hristos intervine în acel moment al blocajului lumii acesteia şi ia asupra Sa păcatele noastre. Fără a primi iertarea păcatelor nu putem ieşi din închiderea care ne întunecă adeseori sufletul. Este o învăţătură care a rămas adânc înrădăcinată în conştiinţa oamenilor până astăzi, de aceea, foarte mulţi caută să se spovedească şi să se împărtăşească în perioada Paştelui. Avem nevoie de această întâlnire cu chipul milostiv al Dumnezeului nostru. Este o nevoie a omului dintotdeauna, indiferent de vremuri.

Urmărind evoluția slujbelor din biserică, observând o creștere duhovnicească care culminează cu Învierea, vă rugăm să ne spuneți cum percepeți dumneavoastră această perioada de creștere duhovnicească?

Triodul este perioada în care Biserica ne cheamă să refacem drumul către Înviere împreună. Toată comunitatea credincioşilor care formează Biserica se pocăieşte, adică îşi înfrânge inima, caută să treacă dincolo de barierele egoismului, ale însingurării. Este un drum pe care trebuie să-l străbatem împreună. Ca şi poporul ales care a trebuit să plece din ţinutul robiei pentru a traversa împreună Marea Roşie. Împreună vom trece de la întuneric la lumină, de la păcat la sfinţenie, de la moarte la viaţă. Poate că personal nu vom reuşi prea mult, poate că nu ne ridicăm vreodată la înălţimea acestor idealuri, dar faptul că facem parte dintr-o comunitate atât de măreaţă, aşa cum este Biserica, acest lucru ne salvează. Rugăciunile celorlalţi, şi mai ales ale Sfinţilor, credinţa cea adevărată şi tot ceea ce Hristos ne-a făgăduit dacă vom rămâne întru El, toate acestea ne fac să devenim părtaşi Patimilor şi Învierii Lui. Sfânta Biserică are capacitatea de a face sfinţi din noi oamenii, de a preface inimile noastre în adevărate locaşuri ale bunătăţii şi ale iubirii. Spiritualitatea profundă a Triodului ne poartă de-a lungul acestor trepte ale transformării interioare până la Înviere.

Ce vă mai amintiți din copilărie despre obiceiurile din perioada postului și a sărbătorii pascale și care sunt obiceiurile de astăzi. Mai sunt actuale?

Îmi amintesc foarte clar că am fost dus de bunica la biserică de Prohod, în Vinerea Mare, şi apoi de Paşti, şi pot spune că am fost cucerit de tot ce am trăit atunci. Primele mele amintiri despre Biserică sunt legate de perioada pascală. Deşi aveam doar câţiva ani, slujbele acestei perioade au avut o înrâurire atât de puternică asupra mea, încât nu m-am mai despărţit vreodată de Biserică. De atunci am admirat-o pe Sfânta Maria Magdalena în numele căreia am ridicat mai apoi Mănăstirea Pantocrator împreună cu părinţii de aici. M-a fascinat iubirea ei pentru Hristos, lacrimile ei, devotamentul cu care a rămas nedespărţită de El în vremea Sfintelor Pătimiri şi rolul privilegiat pe care l-a avut în momentul Învierii. Într-adevăr, iubirea a putut să „vadă” Învierea. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că pentru iubirea ei a fost răsplătită cu vederea Învierii. A fost prezentă în acele momente şi Domnul i s-a arătat ei mai întâi. La fel se întâmplă şi cu noi în fiecare duminică – Paştele săptămânal: dacă suntem prezenţi la Sfânta Liturghie, ca lângă mormântul Domnului, „vom vedea Lumina cea adevărată, vom primi Duhul cel ceresc”. Îmi amintesc, desigur, cum în noaptea Învierii, în satul bunicilor, cimitirul se umplea de lumină. Femeile credincioase, la fel ca Sfintele Mironosiţe, preocupate de trupul mort al celor dragi, împlineau datinile cu atât de multă grijă, dimineaţa foarte devreme, pe când încă era întuneric. Sunt amintiri care îmi revin adeseori în dimineţile de duminică, atunci când slujba utreniei cântă iubirea Sfintelor Femei care au mers cu miruri la groapa Mântuitorului.

Părinte Stareț, care sunt diferențele de trăire a perioadei Postului Mare în mănăstire și în lume?

Sigur că mănăstirile sunt locuri speciale în care viaţa duhovnicească poate fi trăită mult mai firesc. Postul Mare este în primul rând un mod de viaţă. Înfrânarea este susţinută foarte mult de slujbele zilnice specifice Triodului. Pocăinţa şi străpungerea inimii îl ajută pe monah să străbată această cale a inimii în care Îl întâlneşte pe Hristos. Dar drumul este comun pentru toţi credincioşii deopotrivă, căci Paştele este bucurie, viaţă, înviere din morţi, deci se adresează tuturor celor care vor să aibă parte de acestea. Toţi oamenii sunt chemaţi să devină părtaşi la învierea lui Hristos. Aceasta ne-o spune şi omilia Sfântului Ioan Gură de Aur care se citeşte în noaptea Paştelui: „Intraţi toţi în bucuria Domnului nostru. Ospăţul este pregătit: bucuraţi-vă toţi de el. Cine a lucrat de la primul ceas să primească plata dreaptă… Cine a sosit doar acum, să nu se teamă de întârzierea sa. Nimeni să nu se întristeze de păcatele sale. Iertarea s-a ridicat din mormânt, moartea nu mai trezeşte frică. Hristos a înviat, şi nimeni care a murit nu rămâne în mormânt. Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor. Amin”. Ne uimeşte această atmosferă pascală, în care dispare orice asprime sau distanţă, şi toţi sunt invitaţi să participe la bucuria iertării, la Cina cea de Taină, împreună cu Hristos Preamilostivul, care dăruieşte tuturor iertarea. Am putea să ne gândim dacă mai are rost abstinenţa şi înfrânarea din timpul Postului Mare, din moment ce în noaptea Paştelui auzim un astfel de îndemn. Credinţa, însă, presupune şi responsabilitate. Când vedem cât de multe a făcut Hristos pentru noi, în ce fel ne-a dovedit iubirea Sa, nu putem să rămânem fără reacţie, fără a-i răspunde cumva. Şi atunci postul şi toate faptele credinţei noastre devin tocmai expresii ale recunoştinţei.

Cum să ne raportăm la adevărata Lumină a Învierii (oamenii percep Lumina Învierii doar ca ceva fizic care vine de la Ierusalim, dar majoritatea nu se apropie de Lumina din potir, care este Hristos).

Este deosebit de emoţionantă marea slujbă din noaptea Paştelui în care creştinii primesc şi îşi împart treptat lumina învierii aprinsă de la lumânarea pascală care îl simbolizează pe Hristos, Biruitorul morţii. La fel ca poporul biblic condus de Dumnezeu din stâlpul de foc spre Pământul Făgăduinţei, credincioşii păşesc prin întunericul nopţii în urma lui Hristos cel înviat. Toţi ascultă în tăcere relatarea lucrărilor minunate înfăptuite de Hristos la Învierea Sa. Vestea învierii lui Hristos desprinsă din proclamarea Evangheliei face ca o tresărire tainică să străbată tot pământul şi trezeşte oamenii la viaţă, la bucurie şi speranţă. Hristos a înviat! Se aude de zeci de ori în această noapte. De la îngerul care le-a vestit Mironosiţelor că Hristos a înviat, de la vestea pe care ele au adus-o ucenicilor că Hristos a înviat, de la vestea pe care ei au dus-o în toate părţile lumii şi până astăzi, simţim şi noi după peste două mii de ani fiorul ce i-a cuprins atunci pe toţi cei prezenţi lângă Hristos. Astfel, vestea Învierii îşi începea cursul prin istoria lumii ca un val maiestos, pe care nimeni şi nimic nu-l va putea opri până la sfârşitul veacurilor. Au trecut peste douăzeci de secole şi vestea „Hristos a înviat” răsună cu aceeaşi emoţie ca în dimineaţa primei duminici, care curând a devenit pentru creştini Ziua Domnului. Dar trebuie să înţelegem că prospeţimea mesajului Învierii lui Hristos o trăim, într-un mod cu totul deosebit, în comunitatea credincioşilor adunaţi la Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie de duminică, care este o sărbătoare săptămânală a Paştelui. Nu trebuie să aşteptăm doar o dată în an ca să sărbătorim Paştele, căci fiecare duminică este pentru noi o întâlnire cu Împărăţia Cerurilor.

Vă rugăm să adresați un cuvânt de folos pentru noi, cei de astăzi, care suntem poate „novici” în trăirile specifice postului și sărbătorilor pascale. 

Îmi amintesc ceva ce am citit într-un tratat medieval despre prietenie: „Un prieten cu adevărat loial nu vede nimic altceva în prietenul său decât inima sa”. Monahul care a scris aceste cuvinte povesteşte despre bucuria pe care o simţea atuci când se plimba prin mănăstire ştiind că nu e nimeni acolo pe care să nu-l iubească şi nimeni de care să nu se simtă iubit. Aceste cuvinte sunt izvorâte din înţelegerea prieteniei desăvârşite ca o epifanie a prezenţei reale a lui Hristos văzut ca Cel de-al treilea dintre noi. Căci adevăratele prietenii vor începe cu Hristos, vor continua întru El şi se vor desăvârşi întru El. În Săptămâna Patimilor Îl auzim pe Hristos spunând: „De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute” (Ioan 15, 15). Duhul Sfânt pe care Hristos ni-L va dărui după Patima şi Învierea Sa este descris în aceste imagini ale prieteniei: El este de partea noastră, ne va aminti toate cuvintele lui Hristos, ne va învăţa toate. Să ne străduim să descoperim cu inima această prietenie cu Hristos. Să căutăm cât de des putem Sfânta Euharistie. Ea ne-a fost dată într-un climat de trădare, când toţi ucenicii vor fugi şi Îl vor lăsa singur pe Domnul. Şi totuşi, le dăruieşte aceste Sfinte Daruri ale Trupului şi Sângelui Său. Noi, preoţii, repetăm mereu acest fapt în cuvintele anaforalei liturgice: „În noaptea în care a fost vândut, luând pâinea a binecuvântat-o şi a dat-o ucenicilor Săi zicând: Luaţi, mâncaţi...”. Să îndrăznim să primim iubirea Sa! Să trăim Paștele cu bucurie! 

*** (Interviu realizat de Filip-Hristofor Cane)