Femeile mironosițe – din perspectiva Sfintei Scripturi și a omului de astăzi. Interviu cu Maica Siluana, realizat în anul 2010.

Măicuță, aș dori să vorbim despre femeile mironosițe, atât din perspectiva Sfintei Scripturi, cât și a omului de astăzi. Aș începe prin a observa că, spre deosebire de efuziunile noastre de simpatie spontană, îngerii mai degrabă le mustră pe femeile mironosițe, decât le laudă: „De ce căutați pe Cel viu între cei morți? Aduceți-vă aminte cum v-a vorbit, că a treia zi urma să învieze”. Este într-adevăr o mustrare sau mai degrabă o nedumerire?

Da, este o mustrare. Și Mântuitorul îi mustră pe ucenicii Săi, cărora atâta le vorbise parcă în zadar despre Înviere, numindu-i „puțin credincioșilor”. Nu-i mustră însă pentru ce i-am mustra noi, că de ce au fugit și s-au încuiat, ci-i mustră pentru că n-au putut să creadă. Dar e o mustrare caldă, părintească, plină de înțelegere, pentru că Dumnezeu știe că omul, fără Duhul lui Dumnezeu în el, nu poate să cuprindă asemenea adevăruri, nu poate să le ducă. Mustrându-i voiește să le arate asta, să-i ajute să conștientizeze această neputință și să dorescă Duhul Sfânt. Și îngerul le mustră pe femeile moronosițe pentru că de la ele așteapta cumva mai mult. Ele înfruntaseră frica, văzuseră piatra pe mormânt... Femeile au altă fire, ele și astăzi sunt mai curajoase în fața durerii. Nu-și pun mâinile la ochi, nu fug, ci se duc să ajute, să aline, să îngrijească… În fața morții, ele plâng, jelesc, dar se apropie de cel adormit, îl spală, îl îmbracă, îl îngrijesc, îl pregătesc. Bărbații, dacă nu sunt obligați prin profesia lor sau rânduți de vreo ascultare, preferă să iasă afară. Prin firea lor, prin felul în care și-au educat firea, ei au tendința de a fugi de contactul direct cu suferința, cu moartea și, în felul acesta, mai greu sesizează aspectul ei dătător de viață. Or, femeia care moare, pur și simplu, când naște, ea este mai pregătită să vegheze și să conducă viața care se naște. Chiar în propriul suflet.

Da, îngerul le mustră pe femeile mironosițe, dar tot pedagogic, tot cu scopul ca noi să devenim conștienți de neputința noastră, de neputința omului lipsit de Duhul Sfânt, de a accepta un adevăr revelat în locul celui simțit, perceput cu simțurile și prelucrat cu mintea noastră căzută. Este de mare trebuință să devenim conștienți de această boală a minții noastre pe care ar trebui s-o numim minciună. Minciuna nu este lucrarea minții prin care spunem altceva decât ceea ce gândim sau credem. Asta e o minciună de copil neștiutor și fricos. Minciuna este ceea ce vedem, percepem și credem fără prezența și lucrarea Duhului Sfânt în noi! Mintea omului minte! Mintea noastră căzută minte! Nu ne spune adevărul, nu ne arată adevărul, că nici nu poate pentru că nu poate primi Adevărul în ea. Noi nu cuprindem cu mintea căzută realitatea așa cum este ea. Cuprindem o imagine.

Ceea ce ne convine, poate, ce e mai frumos.

Nu neapărat! Uneori nici nu ne convine, dar nu putem altfel. Această masă, ca obiect al acestei lumi este aici, dar în capul meu eu am o imagine: această masă, și e o imagine palidă. Eu văd ceea ce cred eu că este o masă, masa mea. Dar, dacă eu aș avea mintea totală, eu aș vedea în această masă pe Dumnezeu Care a făcut copacul din care e făcută masa, tâmplarii care au făcut-o, pe cel care mi-a dăruit-o, apoi pe măicuța care mi-a adus această față de masă tocmai din Asia Mică, de la locurile unde a fost Sfântul Vasile cel Mare, și pe cele care au țesut-o, au bordat-o… Și toate acestea n-ar mai fi imaginea unor obiecte care-mi plac sau nu-mi plac, care-mi trebuie sau nu-mi trebuie, ci ceea ce sunt, de fapt, semne ale iubirii și slujirii reciproce. Acest obiect înseamnă mult mai mult decât văd. Acest eveniment înseamnă mult mai mult decât percep eu. Or, îngerul urmărește tocmai să mă lumineze asupra acestui aspect al neputinței mele ca să-mi dau seama că sunt bolnavă și să nu mai refuz însănătoșirea. Să mă hotărăsc să cred ce-mi spune Dumnezeu, nu ce percep sau cred eu, pentru că simțurile mele sunt bolnave. E ca și când eu aș mirosi o floare când am nasul înfundat și aș spune: „Florile astea nu miros! Le smulg!”, în loc să știu că am nasul înfundat, că o să-mi treacă – pentru asta trebuie să fac tratament – și că apoi mă voi bucura de mirosul lor. Or, Mântuitorul cât a stat cu ucenicii, și cu ucenicii bărbați și cu ucenicele femei, tot timpul le-a dat această învățătură și această putere: nu vă încredeți în mintea voastră, ci primiți mintea Mea, primiți mintea dumnezeiască, nu vă încredeți în fericirea voastră, că fericit e a avea, Eu vă spun că mai fericit e a da, Eu vă spun: fericit cel ce plânge… Veniți la Mine, primiți-Mă pe Mine! De aceea ne ceartă. Dacă tu crezi că Eu sunt Dumnezeu, de ce nu faci ce ți-ar fi de folos? De ce nu faci ce spun Eu ca să ajungi să simți cu simțurile Mele, să ai mintea Mea în tine, să nu te mai folosești de biata ta minte care te minte și pe urmă să plângi că ești amărât…

Dar, până la urmă, ele s-au dus la mormânt din evlavie sau pur și simplu s-au dus să îndeplinească un ritual?

Nu, maică, s-au dus din dragoste, s-au dus din evlavie. Ele Îl iubeau mult pe Mântuitorul, pe Învățătorul lor, ele Îi simțiseră dumnezeirea, pentru că unele dintre ele fuseseră vindecate de boli, de posesiuni demonice. Ele L-au slujit cu mâinile și cu averea lor, L-au urmat din Galileea și au fost ucenicele Lui.

Rezultă din textul evanghelic acest lucru.

Da! L-au urmat din dragoste, Evanghelia ne arată dragostea lor. Ele Îl iubeau așa cum Îl iubeau și ucenicii. Sfântul Petru Îl iubea foarte mult. Ei, sigur că s-a speriat și el acolo de o slujnicuță care a făcut urât la el, dar altminteri, ai văzut că a avut curajul să-i taie urechea lui Malhus, nu era chiar așa fricos (Sfinte Petru, iartă-mi ironia, despre mine vorbesc!), dar a îngăduit Dumnezeu să i se vadă întreaga slăbiciune tocmai ca să facem diferența dintre omul firesc, fără Dumnezeu, cu firea căzută, și omul, așa cum l-a făcut Dumnezeu și cum a venit să-l repare, că acesta e cuvântul, prin Întrupare și Înviere, ca să nu ne mai încredem în simțurile noastre, în dorințele noastre, în impulsurile noastre, să pricepem odată că sunt bolnave, că avem nevoie de doctor și că El este Doctorul. Și ne-a adus și doctoria!

Da, L-au urmat din dragoste. Și încă ce dragoste! Din dragoste și-au biruit frica, frica aceea care îi făcea pe Apostoli să stea încuiați. Au biruit-o, au plecat pe întuneric, au plecat la mormânt, au plecat să facă ce trebuia făcut din iubire și datorie. Chiar dacă o făceau dintr-o datorie religioasă, una e datoria și alta e a o face când ești împiedicat. Cine îți dă curajul acesta? Numai dragostea. Îndrăzneala aceasta de a înfrunta un pericol.

Ce pericol era atunci?

Păi puteau să fie omorâte, alungate, bătute, mormântul era păzit de soldați. Pe urmă, s-au dus dintr-o dragoste și o încredere de care numai femeia e în stare. Vine câte unul și spune: da' cum poți să crezi așa ceva? Dragostea unei mame, a unei soții, a unei femei e numită de multe ori oarbă și este. Iată, acestea știau precis că n-au cum să ridice piatra de pe mormânt, că se și întrebau: „Cine o să ne ridice nouă piatra?”. Că și de ar fi trecut de soldați, doar nu era să-i roage pe ei să le ridice piatra, când erau acolo ca s-o păzească! Dar tot s-au dus. Dacă rămâneau acasă și ziceau: „Dar nu are cine să ne ridice piatra, doar n-o să ne ridice soldații piatra!”… Dar ele s-au dus în ciuda oricărei rațiuni omenești. Aceasta este specific feminin, această încredere într-o înțelegere și o cuprindere mai adâncă decât cea rațională. Rațiunea spune clar că n-ai cum să ridici…

Pentru că este foarte grea piatra.

Da. Și nici nu ziceau: „Lasă că rezolvăm noi…”, nu-și negau neputința și nici nu o ignorau, dar mergeau. Mai mult, Sfânta Maria Magdalena, văzând că nu mai este în mormânt, a întrebat: „Unde este? Unde L-ați pus, că-L iau eu”. Îl lua ea, Îl lua ea în brațe și-L ducea. Cum Îl lua? Și unde L-ar fi dus? Iată „mintea de femeie” lipsită de logica rațiunii omenești căzute...

De fapt, această lipsă de rațiune este aparentă, pentru că atunci când te lași cu totul în voia Domnului ești mai rațional decât atunci când îți faci socoteli și raționamente…

Exact. Pentru că noi, prin gândire, înțelegem numai rațiunea care folosește concepte și judecăți, gândirea lui „dacă - atunci”. Dacă un corp e de greutatea cutare, atunci poate fi ridicat de o persoană cu forța cutare. Altfel nu se poate. Or, acesta este doar un aspect al realității, aspectul fizic, aspectul matematic, aspectul exterior. Dar realitatea întreagă cuprinde, la celălalt capăt al obiectului, gândul lui Dumnezeu. În relația dintre mine și obiect este și Dumnezeu prezent. Nu există, de fapt, obiecte în sine. Realitatea Îl cuprinde pe Dumnezeu, lumea creată de El și omul pentru care a fost creată. În relația dintre mine și semenii mei este Dumnezeu prezent și ceva mult mai adânc decât ceea ce se vede.

Așadar, până la urmă a crede înseamnă a crede chiar și în imposibil.

Păi tocmai asta este credința! Când crezi doar ce este posibil după mintea ta, nu crezi în Dumnezeu, ci în mintea ta, în imaginile din capul tău. Și vei trăi această „realitate” iluzorie și tot tu te vei simți dezamăgit și te vei supăra.

Este o iluzie, o evidență fizică?

Exact, nu e credință. Or credința este o putere de cunoaștere cu care cunoaștem ceea ce nu se vede, ceea ce nu pare posibil. Da, eu cred. De ce cred? Pentru că mi-a spus Dumnezeu și eu am încredere în El, cred în El. Înțelegeți? Pentru că mi-a spus Dumnezeu. Pentru că eu, în adâncul meu am această convingere, o simt cu simțul meu duhovnicesc lăuntric. Și mironosițele, în ciuda faptului că-L căutau ca pe un mort, ele pricepuseră cumva și simțiseră mai mult decât ucenicii, prin intuiția aceasta specific feminină, că se va întâmpla ceva imposibil. Deși rațiunea spunea: e mort, trebuie să-L ungem, credința, dincolo de toate acestea, le mâna. Bărbații ar avea mult folos dacă ar asculta, nu de femeie, că femeia trebuie să asculte de bărbat, știu că nu-ți place, dar…

Asta este…

… da, bărbatul ar face bine să asculte de intuiția feminină, să ia în calcul, cum se spune, ce spune femeia: „Măi, femeia asta simte ceva, ia să văd…”. Poate să verifice și rațional, dar să nu zică: „Ei… prostii de-ale femeilor!”.

De altfel, în foarte multe căsnicii armonioase, bărbații recunosc că de multe ori ascultă de intuiția femeii.

Ascultă pentru că o aude; o aude și ține cont de ea și n-o consideră ca pe o dictare sau dictatură. Femeia aude și ascultă mai adânc decât bărbatul și ființa umană, și pe Dumnezeu. Pentru că ea are altă relație cu viața, ea nu aude numai cuvintele, nu aude numai raționamentele, ci aude chiar viața. O femeie poate să audă când te doare ceva, aude durerea, aude frica, aude neliniștea, aude bucuria, aude îndemnul lui Dumnezeu: „Du-te și fă asta!”.

Acesta este un dar de la Dumnezeu. Nu este neapărat un merit, nu?

Nu este niciun merit, desigur, este darul lui Dumnezeu, așa cum bărbatul e dăruit cu mai multă putere trupească, de unde și mai mult curaj pentru a înfrunta pericole exterioare.

Și poate aici e și paradoxul: deși bărbații sunt înzestrați cu mai mult curaj, în această situație femeile mironosițe au dat dovadă de și mai mult curaj și au fost primele cărora Mântuitorul li S-a arătat. Totuși, Apostolii nu au crezut, când li s-a vestit.

Poate a fost și o lucrare a lui Dumnezeu, ca să vindece odată această despărțire între bărbat și femeie prin niște calități care aprțin mai mult educației și mentalaității… Da, curajul, ca virtute, nu este o calitate specific bărbătească, ci este o virtute a omului, bărbat și femeie. Și sunt femei pe care cântările bisericești le numesc întocmai cu Apostolii. Slăbiciunea femeii este o slăbiciune trupească, este o slăbiciune fiziologică, este o gingășie și nu slăbiciunea de a înfrunta un risc, un pericol. Aici mai degrabă bărbatul zice: „să nu riscăm”… Curajul e virtute creștină când e altoit de harul lui Dumnezeu, acea putere în plus, care e puterea dumnezeiască, singura care transformă curajul-îndrăzneală în curaj-virtute. Fără curaj, omul trage înapoi în fața unui pericol, pentru că firea spune: o să te doară, o să-ți fie frică, o să mori… Și harul lui Dumnezeu spune: dar eu nu m-am născut ca să nu-mi fie frică, nu m-am născut ca să nu mor, ci m-am născut ca să fiu fericit, ca să fiu ca Dumnezeu, și dacă prin moarte voi fi fericit, iată, mor.

Ne rupe frica de Dumnezeu?

Da, frica bolnăvicioasă, ca patimă, ne rupe de Dumnezeu. Dar mila lui Dumnezeu e mai mare decât neputința noastră și ne iese în întâmpinare și ne spune: „Nu te teme, crede numai. De ce te-ai îndoit, puțin credinciosule?”.

De fapt, foarte des în Sfânta Evanghelie găsim acest îndemn: „Nu vă temeți!”, „Îndrăzniți!”…

Da, pentru că Dumnezeu știe neputința firii omenești. Din clipa în care omul s-a desprins de relația cu Dumnezeu și harul lui Dumnezeu n-a mai intrat în el. Harul este o putere, o energie dumnezeiască necreată, care intră în puterea omului, în duhul omului, care e putere sufletească și o alimentează, o dublează, devenind duhovnicească… Și tot ce lucrează omul cu această putere nu mai este omenește, ci omenesc-dumneeiește. Omul nu mai simte, nu mai miroase, nu mai gustă, nu mai gândește doar omenește, nu mai are impulsuri doar omenești, totul se ridică la un nivel dumnezeiesc. În clipa în care omul a căzut, puterile lui s-au îmbolnăvit. A simțit numai omenește, de fapt dobitocește, pentru că omul fusese creat cu suflare divină în el. Așa, toate puterile și simțirile lui au căzut și decăzut și ele. De exemplu: frica. Ea, la început, era trăită de om ca o vibrație de adorare în fața măreției lui Dumnezeu Care venea în Grădina Raiului, în răcoarea serii și te înfiorai în fața măreției și frumuseții și iubirii Lui. În același timp, Dumnezeu pusese frica în om și ca să sesizeze, prin această tresărire lăuntrică orice pericol. Îi era necesară pentru că îngerul căzut, invidios pe fericirea omului, uneltea răutăți ca să-l piardă și pe el. Omul avea trebuință să simtă acest pericol și să se înfioare în fața lui și acest fior să-i aducă un plus de știință și de putință pentru a se apăra. Frica nu e decât un rezervor de energie cu care noi putem să fugim sau putem să ne batem cu lupul, nu?

Depinde de situație și de fiecare. Prin cădere, însă, a apărut frica de moarte, ca slăbiciune, frica omului de a-și pierde viața. Și avea dreptate, pentru că viața lui nu mai era alimentată de viață dumnezeiască. Și atunci frica aceasta a devenit afect și Dumnezeu știe cum e frica aceasta, Dumnezeu mă cunoaște pe dinăuntru, știe în ce hal a ajuns firea mea. Aceste neputințe ale omului: foamea, setea, oboseala, frica de moarte, toate acestea sunt numite afecte și sunt neputințe ale firii bolnave, căzute, pe care le-a luat și Mântuitorul când S-a întrupat. Și le știa dinăuntru. Și El S-a cutremurat în fața morții, și El a flămânzit, a obosit și a dormit, dar care e deosebirea? Că nu a căzut în păcat din cauza lor. N-a făcut nici un păcat. Nouă, când ne e frică, suntem gata să facem mulțime de păcate din cauza ei. „Păi, ce era să fac, dacă mi-a fost frică? Am dat eu prima, decât să…, am furat, pentru că muream de foame…”. Înțelegeți? Aceste neputințe ne împing spre păcat. Ne trebuie o mare putere. Acum, asta e puterea noastră, să acceptăm mai degrabă să murim de foame, decât să furăm. Mai degrabă să fim omorâți, decât să omorâm, mai degrabă să fim loviți, decât să lovim. De ce? Ca să iubim, ca să ne mântuim, să ieșim din cercul acesta: eu te omor pe tine, copiii tăi îi omoară pe copiii mei, copiii copiilor mei îi omoară pe copiii copiilor tăi… Iată rodul fricii: acest lanț al răutății și al distrugerii care duce în iad. Un iad pe pământ și dincolo de pământ.

Să revenim la femeile mironosițe. Așadar, ele au fost curajoase, au fost evlavioase, au fost primele cărora li S-a arătat Mântuitorul Înviat. Ce alte calități mai au?

Au fost apostolii Apostolilor. Ce înseamnă apostol? Cel care e trimis, trimisul care să ducă vestea. Or, primul apostol, după Înviere, a fost o femeie. Le-a trimis pe femei, a trimis-o pe Maria să le spună ucenicilor Săi că a înviat! Ea este apostolul Apostolilor. Femeia are ceva de spus, Dumnezeu îi grăiește femeii ceva ce bărbatul ar trebui să asculte, pentru că nu știe. Primul apostol al urmașilor Apostolilor este o femeie. Primul om care îl vestește pe copil că Dumnezeu este, este mama, care îi face semnul crucii, care îi pune iconița la pătuț, care îl duce în brațe la biserică. Sigur, pe la 2-3 ani îl mai ia și tati ca să se mândrească cu el, acolo… dar la început mamele…

Îl formează.

Mama este primul apostol. Ea îi spune: există Dumnezeu și tu ești copilul Lui, nu ești numai al meu.

Așa este, mulți copii, când îi întrebi „De unde știi?”, zic: „De la mama”.

De la mama, de la bunica, de la mamaia, deci de la o femeie. Apoi vin apostolii, ucenicii, care-l investesc, îl ung, îl așază în ascultarea și în rânduiala lui în Biserică, pentru că asta e lucrarea bărbatului, să zicem, iconom, administrator al Sfintelor Taine. Așa sunt numiți Apostolii și urmașii lor. Dar vestirea: Dumnezeu este iubire, Dumnezeu este cu noi, Dumnezeu este Viață, Dumnezeu Se mănâncă, Dumnezeu Se pupă, Dumnezeu doarme cu noi, este adusă, propovăduită de apostolul femeie. Ea e trimisă să-i spună. Și dacă pruncul a avut o mamă care l-a pus în legătură cu Dumnezu prin Biserică încă din prima săptămână de sarcină, și-i cântă și se roagă, acela din pântec va fi apostol cu adevărat, fie că este mitropolit, sau episcop, sau preot, sau operator de televiziune, sau zugrav, el poate să fie apostolul lui Hristos, el poate să fie vestitorul veștii celei noi. Dumnezeu face din noi sfinți!

Este femeia mironosiță femeia ideală?

Nu există femeie ideală. Idealul e o minciună, este o lozincă sugerată de diavol. Noi suntem nefericiți de cele mai multe ori pentru că avem un ideal. Cine își alege un ideal…

Așa se zice: toți tindem spre un ideal.

Suntem imaturi.

Suntem bolnavi de idealuri?

Idealul e o idee, maică, noi nu trebuie să trăim după idei, noi trebuie să trăim după un model care mă face. Modelul nostru este Hristos, modelul meu este Maica Domnului, modelul meu e femeia sfântă, modelul meu este Dumnezeu care îmi dă putere să mă fac. Idealul mă face să-mi imaginez că sunt și mă supăr pentru că lumea nu zice că sunt. Suntem foarte supărați că nu suntem cum ne-ar plăcea nouă să fim. Idealul e o minciună. Înțelegeți? Și ideile. „Eu trăiesc după ideile mele, am principii…” – ești un om mort, dacă ai principii! Principiile tale sunt pușcăria ta. Ce e aia să ai principii? Trebuie să fii viu, să ai credință, să zici: „Doamne, acum ce să fac? Până acum am făcut așa. E… nu mi-a mers bine, uite, acum fac așa, Doamne, dacă așa zici Tu…”. Acesta este un om viu. Pentru că principiile sunt produse ale rațiunii noastre înțepenite. De frică nu ne călcăm principiile.

Nu din curaj…

Nu din curaj, ne e frică să nu ne rupem vreun deget… Trebuie să fim vii, pentru că Dumnezeu este viu. Dacă ne spovedim, dacă ne împărtășim, dacă ne rugăm, Dumnezeul cel viu intră în noi, atunci ne face vii. Pe mine mă face femeie, pe bărbat îl face bărbat, pe copil îl face copil, așa creștem noi în bucurie. Eu cred că putem.

Duminica Mironosițelor ne face să ne gândim și la cine sunt eu? Cine sunt eu, femeia?

Cine sunt eu? Și aici aș vrea, poate că mă repet, să mă iertați, dar măcar de-aș auzi… După ce Eva l-a ascultat pe diavol și a făcut ce a făcut, Dumnezeu i-a oferit ocazia să ceară iertare. N-a cerut iertare și și-a primit pedeapsa. Nu? Să nască în dureri și să fie atrasă de bărbat și stăpânită de el. Aceasta este condiția femeii de a fi stăpânită de bărbat. Dacă bărbatul e rău, o stăpânește rău, dacă bărbatul e bun, o stăpânește bine. Dar ea e atrasă și stăpânită. De aia umblă după ei, de nu mai au, săracii, nici pe unde să se mai ascundă.

Dar ea are o șansă, să-și aleagă bărbatul potrivit.

Nu! Șansa femeii este să iasă de sub pedeapsă, de sub blestem. Pentru că Măicuța Domnului, când a venit îngerul și a anunțat-o că va naște pe Fiul lui Dumnezeu, a zis: „Cum va fi mie, că nu știu de bărbat?”. Încă nu intrase în zona aceasta de atracție, nu? Și i-a spus îngerul cum, și ea a zis: „Fie mie după cuvântul tău, iată roaba Domnului”. Femeia creștină, Măicuța Domnului fiind prima femeie creștină, și iarăși femeia fecioară de la început. De aia îi zice Mântuitorul femeie, pentru că e o minune femeia! Ea, femeia creștină a devenit roaba lui Dumnezeu, nu e roaba lui Ion. „Se cunună robul lui Dumnezeu, Ion, cu roaba lui Dumnezeu, Ioana”, nu cu roaba lui Ion, zice preotul în Taina Cununiei. Ce înseamnă să fii roaba lui Dumnezeu? Înseamnă să fii roaba Iubirii, a răbdării, a bunătății, a iertării. Aceasta este.

Este singura robie de care nu ne temem. Pentru că ne înalță.

Și atunci, dacă eu sunt roaba lui Dumnezeu, nici un Ion nu mai are putere asupra mea. Eu îl ascult pe Ion al meu, pentru că îmi poruncește Iubirea să-l ascult, nu pentru că mi-e frică de pumnul lui. Îl ascult, pentru că am intrat în rânduiala sfântă a lui Dumnezeu.

Ca să fim în armonie și să comunicăm.

Exact. Și să trăim după rânduiala dumnezeiască. Și vom vedea atunci bucurie! Și sunt oameni care trăiesc asta. Am fost în Portugalia, unde am văzut oameni plecați de foame din țară, ca să muncească; și din Basarabia, și din România. Maică, acolo străini, singuri, s-au adunat în Biserică în jurul păstroului preot trimis ca să-i adune în adunare sfântă. Acolo vezi iarăși Biserica de la început. Nu mai vezi categorii de credincioși: bătrâni, intelectuali, studenți etc., ci familii. Din toate categoriile. De la cel care slujește facând curățenie într-o casă străină, până la cel care e venit la doctorat… Sunt acolo, împreună, cu soția, cu copiii, se spovedesc sâmbătă seara, până la patru spre dimineață spovedește părintele, se împărtășesc cei care sunt în rânduială, și… arată altfel! Arată altfel! Au o frumusețe și o demnitate… La noi, fețele sunt buhăite, sunt chinuite de invidie, de alcool, de frica aceea că vom muri de foame… nu? Muncesc greu acolo, la patron, dar e adevărat că și primesc ceva salarii... Am înmulțit și eu cu trei acolo și am amețit, că pentru întreținerea unui apartament poți să primești un asemenea salariu…

Să ne întoarcem la Dumnezeu și Dumnezeu le va face pe toate noi, pe toate ni le schimbă. Am văzut oameni fericiți și în țară. Am fost într-un sat în Ardeal și am văzut aproape tot satul în Biserică. Cu mic cu mare, după toată rânduiala sfântă… Dar dacă trăim cu băutură, cu avort, cu blestem, cu înjurătură, nu putem să arătăm a oameni și să fim oameni. Și femeia la fel, nu poate să fie mironosiță. Nu poți să fii mironosiță când fumezi, blestemi, înjuri, drăcuiești, curvești...

Poți să fii mironosiță în sensul pe care-l dau oamenii, uneori, acestui cuvânt: adică să fii prefăcută, afectată...

Chiar așa, și eu cunosc acest fel de a folosi cuvântul… Vreau să revin însă la femeia care nu este mironosiță ca în Evanghlie: să nu uităm că fiecare femeie are în adâncul suflețelului ei această femeie minunată, pentru că e botezată și e mirunsă și oricând poate să spună: „Gata, am terminat cu prostiile și mă apuc de viața cea adevărată și voi fi fericită și voi aduce bucurie în casa mea și oriunde voi călca pământul!”...

Mai este actuală întrebarea: „De ce căutați pe Cel viu între cei morți?”, care a fost adresată mironosițelor?

Da, da, pentru că noi, de multe ori, ne ducem la Biserică și căutăm un mort, nu-L căutăm pe Cel Care îmi dă putere. Mă duc la biserică doar ca să mă mărit cu Ionel. De ce? Pentru că vreau să fiu fericită. Atunci du-te la biserică pentru ca să fii fericită, pentru că Cel Care e Viu te învață fericirea. Tu Îi ceri Lui ca unui mort, să-ți împlinească dorința, Îl înveți tu pe Dumnezeu ce să facă. Și te măriți cu Ionel și pe urmă zici: „Da' vreau altul, că ăsta e rău!”. Din păcate, mergem de multe ori la biserică pentru a-I cere lui Dumnezeu ceea ce nu e dumnezeiesc să ne dea, ceea ce nu ne trebuie. Și asta facem. Dar măcar să venim. Că, până la urmă, vine îngerul și zice: „Ei, pe cine cauți tu aici, vezi că Dumnezeu e viu!”. Să îndrăznim să mergem acolo, la Izvorul Vieții!