Odată cu venirea primăverii, pe lângă bucuria renașterii naturii la viață, nouă românilor, ne-a fost dat să dublăm sărbătoarea începutului de Mărțișor cu o celebrare literară, căci într-o zi de 1 ale lui martie, anul 1837, în Humulești, la poalele Cetății Neamț, a văzut lumina zilei genialul român Ion Creangă, care prin inegalabila-i operă ne face să retrăim clipe neșterse din propria viață. Cade-se, așadar, ca în aceste zile de început de primăvară să ne îndreptăm gândul și către marele povestitor și dascăl al școlii românești, părintele Ion Creangă. 

Multe știm despre „bădița” Ioan. Biografi pricepuți, căutători neobosiți, au scos la lumină aspecte inedite din viața sa, dar parcă, de la an la an, tot mai rămâne câte ceva de spus. Bunăoară, care a fost poziția lui Ion Creangă față de preoți și de misiunea lor?

În amalgamul de opinii legate de viața și opera literatorului, am reținut și câteva păreri superficiale referitoare la  relația sa cu Biserica, insinuând că intrarea sa în cler a fost un accident. Realitatea a fost cu totul diferită. Neuitatele Amintiri ne sunt martore ale dorinței copilului Nică de a ajunge slujitor al Domnului, susținută de dorința arzătoare a mamei sale în această privință. Dacă în anii copilăriei opera autobiografică sus-amintită prezintă anevoiosul urcuș înspre împlinirea înaltului ideal cu unele poticniri și aspecte cazone, după ce firul povestirii s-a curmat ne-au rămas dovezi incontestabile ale râvnei și dragostei tânărului seminarist care a trudit la vestitul seminar al lui Veniamin din Iași, pentru a împlini nu doar visul mamei, ci și pe al său. Dacă la Broșteni sau Fălticeni catihetul din Humulești se arătase năstrușnic, pus pe năzbâtii, la Iași, Ion s-a dovedit un școlar sârguincios, lucru adeverit de notele obținute. Bun, foarte bun, eminent – iată calificative ce demonstrează dorința sa de a ajunge un vrednic slujitor al Domnului. Dragostea față de slujirea sacerdotală s-a manifestat în cei aproape 13 ani cât a fost diacon, 1859-1872, perioadă ce-i drept umbrită de conflictul pe care l-a avut cu autoritățile eclesiastice de la Iași. Dar ea nu s-a risipit odată cu nefericitul moment când Creangă a fost exclus din cler. Aceste aspecte au fost lămurite într-un articol precedent, dar, în treacăt, reiterăm faptul că Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, pe când era Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, s-a îngrijit în mod deosebit de reabilitarea diaconului Ion Creangă. Prin decizia cu numărul 3690 din 20 iunie 1993, i-a fost ridicată caterisirea.

Atașamentul și statornicia lui Ion Creangă pentru valorile Bisericii noastre străbune nu s-au diminuat odată cu excluderea sa din cler, întâmplată în 1872. În ziarul Noul curier român, chiar în același an, scriitorul a publicat un emoționant articol, cu un titlu sugestiv: „Misiunea preotului la sate”.

Semnatarul articolului avea în momentul redactării respectivului material 35 de ani. Știm că Ion Creangă a fost doar diacon. Nici așa nu s-a putut bucura foarte de tihna unei slujiri rodnice, deoarece conflictul cu socrul și apoi cu Dicasteria mitropolitană a început chiar din primii ani de la  hirotonie. De altfel, considerăm că doar acest conflict l-a împiedicat să urmeze cursul firesc și să ajungă preot. Din cuprinsul articolului se desprinde atitudinea conștientă, plină de dragoste și de respect a unui slujitor care pune dincolo de tradiția cinstirii unei fețe bisericești necesitatea unei conduite plină de evlavie și de responsabilitate a preotului care este chemat să devină icoana nemijlocită a lucrării şi prezenței Mântuitorului Hristos în lume. Iată și cuvintele scriitorului: „Toți văd în păstorul lor sufletesc un tată iubit, un părinte bun, precum se şi cade să fie. De aceea, preotul trebuie să-şi înceapă misiunea sa cu blândețe şi devotament, să fie un model de moralitate şi de muncă, fără de care misiunea lui nu va putea produce roadă bună niciodată. Inima lui trebuie să fie totdeauna deschisă, sfaturile lui cele bune să fie o comoară nesfârșită”. Cunoscând prea bine sfaturile pe care Sfântul Apostol Pavel le-a dat lui Timotei, ucenicul său, părintele Ion Creangă reiterează câteva virtuți de căpătâi pe care păstorii sufletești trebuie să le cultive: „Să fie învățător bun şi conștiincios, doctor fără sete de argint şi judecător imparțial. Aceste trei calități posedate, succesul misiunii preoțești este pe deplin asigurat”. Mai departe, autorul evidențiază un lucru esențial: legătura preotului cu școala și importanța pe care acesta trebuie s-o acorde educației religioase a copiilor din parohia sa. „Preotul să se concentreze şi asupra școlii; să intre în mijlocul copiilor, să le spună câte-o rugăciune frumoasă, să-i învețe a păstra dragoste şi supunere către toți oamenii. Copiii, la reîntoarcerea acasă, vor spune părinților, ce frumos le-a vorbit părintele. Copiii la școală trebuie să învețe a citi, a scrie şi a se ruga lui Dumnezeu.”

Teolog rafinat, diaconul Ion Creangă arată că dragostea preotului trebuie să fie asemenea iubirii cu care Dumnezeu îmbrățișează lumea. Dragostea apare ca o calitate esențială a slujirii sacerdotale, al cărui ultim scop este mântuirea oamenilor. Pentru aceasta, preotul s-a învrednicit de cele mai mari daruri din partea lui Dumnezeu, primind puterea săvârșirii Sfintelor Taine prin care omul participă la viața divină.

Din ceea ce a scris despre rolul preotului în parohie, Creangă s-a ghidat îndeaproape de îndemnurile Sfântului Ioan Gură de Aur adresate slujitorilor sfintelor altare. Regăsim inspiratele sale povețe în rândurile articolului scris de genialul nostru humuleștean. Virtuțile preotului trebuie să strălucească în toate împrejurările vieții sale, învățătorul trebuie să arate că este învățător şi când grăiește, și când tace, şi când stă la masă, şi când face orice altceva; trebuie să se vadă că este preot şi din mers, şi din privire, şi din ținută, într-un cuvânt din totul.

Se evidențiază grija cu care prozatorul – devenit în acest material un excepțional misionar și povățuitor –  arată că Taina Preoției este un dar excepțional făcut oamenilor de Dumnezeu, pentru ca ei să se mântuiască. Izvorul şi modelul preoției creștine este Mântuitorul Iisus Hristos. Preotul a primit misiunea ca, prin el, oamenii să fie aduși la Dumnezeu. De aceea preoția este putere dumnezeiască, care nu lucrează, însă, fără răspunsul voinței noastre. Este manifestarea iubirii lui Dumnezeu către noi, care așteaptă răspuns. Autorul mai ridică o problemă, la fel de actuală și astăzi ca și în vremea sa: starea materială a clericului; fără sprijin material, misiunea preotului poate fi compromisă.

Toate acestea ne determină să-l iubim pe Ion Creangă și mai mult,  „măcar să zică cine ce-a zice”.