ÎNVIEREA LUI HRISTOS – ÎNVIEREA NOASTRĂ.

„PRIN RĂNILE LUI NOI TOŢI NE-AM VINDECAT” [1]

Scrisoare pastorală la sărbătoarea Învierii Domnului

† TEOFAN

PRIN HARUL LUI DUMNEZEU ARHIEPISCOP AL IAŞILOR ŞI

MITROPOLIT AL MOLDOVEI ŞI BUCOVINEI

Iubiţilor preoţi din parohii, cuvioşilor vieţuitori ai sfintelor mănăstiri şi

drept-credinciosului popor al lui Dumnezeu

din Arhiepiscopia Iaşilor: har, bucurie, iertare şi ajutor

de la Dumnezeu Cel în Treime preaslăvit – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt

„Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, Astăzi mă scol împreună cu Tine, înviind Tu. Răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine, Însuți împreună mă preaslăvește, Mântuitorule, întru Împărăția Ta.” [2]

Iubiți frați preoți,

Cinstiți viețuitori ai sfintelor mănăstiri, Drept-slăvitori creștini,

Hristos a înviat!

Am ajuns şi anul acesta, prin mila lui Dumnezeu, la slăvitul praznic al Învierii Domnului Hristos. În miez de noapte, cu făclii de lumină în mâini şi feţe luminoase, cu o bucurie tainică în suflete, ne aflăm în jurul bisericilor noastre pentru a „primi Lumină”. Asemenea femeilor purtătoare de mir, de odinioară, venite dis-de-dimineaţă la mormânt, suntem chemaţi şi noi să cunoaştem, să trăim şi să mărturisim taina mormântului gol: „Nu vă temeţi, căci ştiu că pe Iisus cel răstignit Îl căutaţi, a rostit îngerul femeilor. Nu este aici, căci S-a sculat precum a spus” [3]. Mormântul gol este primul semn şi dovadă a Învierii lui Hristos. De la mormântul gol au plecat în grabă femeile purtătoare de mir să vestească apostolilor „că a înviat cu adevărat Domnul” [4]. Această veste bună a reprezentat şi elementul central al propovăduirii Sfinţilor apostoli încă din ziua Cincizecimii. Ei au propovăduit lumii nu o învăţătură anume, nu o filosofie, oricât de înaltă ar fi fost aceea, ci evenimentul cu totul nou în curgerea istoriei omenirii, anume adevărul că Hristos a înviat şi „moartea a fost înghiţită de biruinţă” [5]. De aceea Sfântul Apostol Pavel afirmă cu tărie în faţa celor care puneau sau pun la îndoială învierea cea de obşte: „dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră” [6], pentru că dacă noi, creştinii, „nădăjduim în Hristos numai pentru viaţa aceasta, suntem mai de plâns decât toţi oamenii” [7].

Iubiţi fraţi şi surori întru Hristos-Domnul,

În această noapte de lumină, mărturisim că Hristos a înviat, biruind moartea şi iadul în diferitele lui forme. Ne bucurăm de acest praznic luminos şi rostim împreună cu Sfântul Ioan Gură de Aur: „Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule, biruinţa?” [8] Şi totuşi, constatăm că, în continuare, moartea este prezentă în lume. Vedem în jurul nostru multă suferinţă, nedreptăţi de tot felul, durere, războaie între fraţi, deznădejde. Se poate ridica atunci întrebarea: unde sunt bucuria şi lucrarea Învierii? Unde este biruinţa asupra răului şi a morţii care ne este vestită în această noapte sfântă? Răspunsul ni-l oferă Hristos. El Însuşi este răspunsul, pentru că Hristos este răspunsul lui Dumnezeu la drama omenirii. El este dovada iubirii nemărginite a lui Dumnezeu faţă de noi, oamenii, în suferinţa noastră. Cu toate că protopărinţii noştri l-au părăsit pe Dumnezeu, Ziditorul lor, alegând calea presărată de suferinţe şi care sfârşeşte în moarte, totuşi, Dumnezeu n-a încetat să-şi arate marea Sa iubire faţă de oameni: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” [9].

Fiul lui Dumnezeu Se face om pentru ca trăind El Însuşi toate slăbiciunile şi neputinţele proprii firii noastre să o ridice pe aceasta din stricăciune şi din moarte şi să o aşeze acolo unde îi era dintru început locul, în unire şi asemănare cu Ziditorul său.

Datorită faptului că El şi-a asumat firea noastră, cu toată suferinţa şi bolile din ea, devenind în întregime om, asemenea nouă, am putut fi restaurați în adâncimile firii noastre, fiind împăcaţi cu Dumnezeu-Tatăl și cu noi înșine. Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful spunea încă din veacul al doilea că Dumnezeu „S-a făcut pentru noi om şi, fiind astfel părtaş suferinţelor noastre, ne-a adus şi vindecarea” [10]. Sau, potrivit cuvintelor Sfântului Grigorie Teologul, Hristos a vindecat ceea ce a fost asumat de El Însuşi [11].

Hristos-Domnul ne-a mântuit nu printr-un act exterior, ci trăind El Însuşi toată suferinţa şi tragedia omenirii. Suferința Sa a fost mai mare decât a tuturor oamenilor, căci El a făcut experiența tuturor urmărilor păcatului de la Adam și până la sfârșitul lumii. În sensibilitatea Sa dumnezeiască și în iubirea Sa adâncă pentru umanitate, Hristos a făcut experiența întregii nenorociri în care oamenii se adânciseră prin cădere. „Cel subţire duhovniceşte, ne spune Sfântul Sofronie Saharov, în apropierea cuiva, vede, cum ar fi, starea sa morală, atunci când foarte mulţi nimic nu simt. Şi dacă cu oamenii este astfel, atunci cine va putea înţelege pe Hristos, Făcătorul cosmosului? [...] Cel ce a făcut dumnezeiasca armonie a lumii nu putea să nu sufere adânc, întâlnind pretutindenea nesuferita sluţire a frumuseţii întâi-zidite de către faptele josnice şi nelegiuite ale oa- menilor. Toţi ştim că pe cât de adânc iubim, pe atât de dureros re- simţim până şi cea mai mică împotrivire. Ce, dar, resimţea El, dragostea cea mai înainte de veci, când cu atâta ură oamenii respingeau mărturia Sa pentru Tatăl? [...] El, Cel fără de păcat (cf. Ioan 8, 46), a luat asupră-Şi păcatele lumii, ca şi cum El Însuşi ar fi fost pricina întregii tragedii. «Cel ce ne-a iubit până în sfârşit» (cf. Ioan 13, 1) a răbdat prigoana răutăţii de nestăvilit a celor ce Îl omorau.” [12]

Drept-slăvitori creştini,

Mântuitorul Hristos, Care a spus despre Sine: „Eu sunt învierea şi viaţa” [13], „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” [14], a săvârşit deja în El Însuşi, ca Om, biruinţa asupra păcatului, a suferinţei şi a morţii. În acelaşi timp, întreaga Sa lucrare mântuitoare este îndreptată spre noi. Tot ceea ce a împlinit Hristos este „pentru noi şi pentru a noastră mântuire”, după cum mărturism în Crez. „Domnul a dăruit prin trupul Lui propriu şi trupului nostru învierea şi nestricăciunea care urmează după înviere, făcându-ni-se însăşi pârga învierii, a incoruptibilităţii şi a nepătimirii”, afirmă Sfântul Ioan Damaschin [15]. Astfel, Hristos cel înviat este adevăratul răspuns la durerea omenirii: în calea vieţii noastre, oricâte greutăţi, dureri sau încercări am întâmpina, nu suntem singuri, ci Îl avem împreună-călător pe Hristos. Fără El suntem lipsiţi de putere. Cu Hristos însă, putem rosti împreună cu Sfântul Apostol Pavel: „Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte” [16].

Întrucât Hristos pentru noi a murit şi a înviat, arătându-ne în El Însuşi chipul Omului adevărat, desăvârşit, şi noi suntem datori să urmăm Lui întru toate pentru a deveni, astfel, părtaşi ai Învierii Lui. Astfel, în vreme ce duhul lumii propune ca soluţie calea cea uşoară, evitarea durerii, confortul propriu, divertismentul, cei care îşi iau în serios credinţa ştiu că „dogma creştinului este urmarea lui Hristos” [17], după cuvântul unui Bătrân al Patericului. De aceea, la înviere se ajunge doar prin asumarea suferinţei, a crucii. Această asumare înseamnă, pe de o parte, întâmpinarea propriilor necazuri, dureri, încercări, greutăţi cu ochii credinţei. Suferinţa nu scade şi nu dispare pentru cel care crede, însă îşi schimbă caracterul, devenind un mijloc de mai mare apropiere de Dumnezeu, de creştere şi de îmbogăţire în viaţa cea nouă. Pe de altă parte, această asumare înseamnă şi dobândirea unei inimi iubitoare şi milostive faţă de întreaga creaţie. Un creştin adevărat, urmând lui Hristos, suferă el însuşi pentru durerea semenilor săi, a lumii, în general, şi se străduieşte ca prin faptă şi prin rugăciune să aducă în jurul său bucurie, mângâiere, nădejde, lumină. „Prin propria noastră suferință, spune Părintele Zaharia Zaharou, începem să înțelegem suferințele aproapelui nostru și devenim împreună-pătimitori cu acesta, iertători și îngăduitori, și începem să ne rugăm pentru mântuirea întregii lumi ca pentru noi înșine. Astfel, nu mai suntem robiți de duhul lumii acesteia, ci dobândim mintea lui Hristos [18]”.

Iubiţi fii duhovniceşti,

Să ne bucurăm în aceste zile de Paşti de frumuseţea slujbelor liturgice şi de clipe de petrecere tihnită alături de familie şi de cei dragi! Să stăruim în dreapta credinţă, arătată în rugăciune şi în dragoste, în pocăinţă şi în smerenie, în participare la Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie şi în împărtăşirea cu Sfintele Taine, „cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei” [19]. Să arătăm o inimă milostivă faţă de cei aflaţi în nevoi. Un gând de rugăciune să înălţăm şi pentru semenii noştri a căror viaţă este tulburată de războiul din Ucraina, din Ţara Sfântă şi din alte părţi ale lumii.

Rugăm, de asemenea, pe Dumnezeu să ne lumineze mintea şi inima pentru a alege oamenii cei mai potriviţi pentru a conduce destinul Ţării: oameni cu frică de Dumnezeu, cu ataşament faţă de valorile familiei, cu dragoste de semeni – prieteni sau duşmani.

Cu dragoste sfântă, din inimă de părinte şi frate, vin în faţa dumneavoastră şi rostesc cu bucurie fiecăruia şi tuturor: Hristos a înviat!

† TEOFAN

Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

Note bibliografice

1. Isaia 53, 5.

2. Canonul Utreniei Învierii, Cântarea a 3-a, stihira a 3-a, în Penticostar, Edi- tura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999, p. 16.

3. Matei 28, 5-6.

4. Luca 24, 34.

5. 1 Corinteni 15, 54.

6. 1 Corinteni 15, 14.

7. 1 Corinteni 15, 19.

8. Cuvânt de învăţătură al celui între sfinţi Părintele nostru Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului, în sfânta şi luminata zi a slăvitei şi mântuitoarei Învieri a lui Hristos, Dumnezeul nostru, în Penticostar, p. 25.

9. Ioan 3, 16.

10. Apologia a doua în favoarea creştinilor. Către Senatul roman, 13, în Apologeţi de limbă greacă, traducere, introducere, note şi indici de Pr. prof. T. Bodogae, Pr. prof. Olimp Căciulă, Pr. prof. D. Fecioru, PSB 2, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980, p. 87.

11. Cf. Lettre 101. Du même, au prêtre Clédonios, première lettre, 32, în Grégoire de Nazianze, Lettres théologiques, introduction, texte critique, traduction et notes par Paul Gallay, SC 208, Paris, 1974, pp. 50-51.

12. Cuviosul Sofronie Athonitul, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), ediţia a III-a revi- zuită, Mănăstirea Stavropighie „Sfântul Ioan Botezătorul”, Essex, Marea Britanie, 2023, pp. 270-271.

13. Ioan 11, 25.

14. Ioan 14, 6.

15. Dogmatica, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, ediţia a III-a, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 146.

16. Filipeni 4, 13.

17. Patericul Mare. Apoftegmele Părinţilor pustiei. Colecţia tematică, traducere, introducere şi note Pr. prof. Constantin Coman, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2015, p. 173.

18. Arhim. Zaharia Zaharou, Merinde pentru monahi, ediţia a doua,

Ed. Nicodim Caligraful – Sfânta Mănăstire Putna, 2013, p. 130.

19. Evrei 12, 2.