V-aţi întrebat în fiecare zi care vă e rostul în acel moment şi ce ar trebui să faceţi pentru a fi voi înşivă. Aţi simţit bucuria, tristeţea, dulceaţa şi amarul şi aţi aşezat în balanţă, după rugăciunea de seară, binele înfăptuit şi binele pe care l-aţi fi putut face. Aţi adormit cu un zâmbet larg pe faţă alături de familie sau cu o lacrimă şiroind pe obraz pentru cineva sau ceva.

Aţi adormit cu un freamăt de cumpărături printre fulgii mari de zăpadă, cu paşii grăbiţi scârţâind pe alei purtând brazi în ghivece, colinde, copii, urături de sănătate, surâsuri oferind cadouri, moşi tineri de zile îmbrăcaţi în sărbătoare... o imagine feerică de iarnă, de sărbători purtând miros de cozonaci şi plăcinte. Aţi adormit cu imaginea cunoscută minţii care rulează un film frumos, cu happy-end. Acest angrenaj are un motor puternic, pe Hristos, pe Copilul pe care Îl zărim an de an printre ghirlande şi instalaţii luminoase. Zilele par concentrate într-una singură. Bucuriile oferite de duhul în care trăim devin tradiţie şi mod de înţelegere a Crăciunului, a Anului Nou, a Bobotezei. Toate dacă ar îngheţa pentru o clipă ar lăsa loc fundalului euharistic care ne îndulceşte fiinţa: „Trupul lui Hristos primiţi şi din Izvorul cel fără de moarte gustaţi!”. Hristos e în toate şi în toţi. Avatarul acestor zile trecute e un chip de copil zâmbind, cu privirea aţintită la bradul din biserică, frumos şi atent împodobit, străjuit de icoanele sfinţilor. E o fetiţă care se apropie cu sfială de sfântul altar, purtând în mâna stângă o lumânare, iar în cea dreaptă semnul sfintei cruci cu care îşi înzestrează trupul rostindu-şi cu entuziasm numele. E un băieţel condus de privirea mamei către iconostasul din care îl întâmpină Pruncul Iisus.

Toate trec precum zilele lăsate de Dumnezeu. Toate trec pentru întărire în credinţă şi pentru apropiere de normalitate. Şi spun pentru apropiere fiindcă putem uşor derapa în anormalitate. Într-o anormalitate care ne sufocă cu dibăcia unui strateg călit în lupte.

Ne-am obişnuit cu răul de parcă ar fi literă de lege. Ştiri, talk-show-uri, radio, ziare, blog-uri... Peste tot răul strigă acoperind auzul binelui. Negativism la puterea infinit! Şi în predicile noastre, ale părinţilor, promovăm numele diavolului (că face, că drege) în detrimentul Numelui lui Hristos (care e banal, fiindcă oricum El face minuni!). În animaţii dracul e drăcuşor, spiriduşul cel rău, un simpatic cu corniţe, cu blăniţă, cu gheruţe. Diminutive pentru un drac mare şi greu de acceptat într-o lume care refuză răul sau îl micşorează pentru a-şi combate vocea conştiinţei, pentru a masca frica de rău şi de greu, de boală şi de moarte. Nu e nici micuţ şi nici drăguţ, treziţi-vă şi uitaţi-vă în jur!

Nu mai e ca în copilăriile bătrânilor noştri, înspăimântător şi cu un nume tabu, ci e sublim, e dulce, e provocator, e ispititor. Şi ia forma sensibilităţilor noastre. Pentru o femeie prinsă de grijile lumeşti şi de creşterea pruncilor e, de exemplu, identificarea cu mersul la sala de fitness şi în extensiile de unghii, pentru un bărbat ocupat de serviciu e imaginea relaxării, a dormitului prelungit până spre amiază. Vedeţi, e acel lux, acel moment care vă lipseşte şi pe care îl transformaţi în ţelul vieţii.

Pentru mulţi creştini e în primirea apostaziei în schimbul morţii, de parcă singurul scop al musulmanilor e eradicarea creştinismului (şi ştiţi că mă refer la Siria!).

Pentru cei săraci e o pâine în plus. Pentru cei bogaţi e o proprietate în plus. Pentru cei aflaţi în examene e o notă mare luată fără studiu.

Pentru mulţi e în ungerea cu untdelemn înmiresmat şi nu în hrănirea din Potir.

Toate alternativele şi multe altele sunt privite ca normalităţi, fiindcă ispitele sunt dulci sau necesare ca adrenalina. Şi totuşi, unde este Hristos în toate şi în toţi?

Şi fără să vrem, după ce am trecut ceasurile sărbătorilor iernii, la fel cum vom parcurge şi Floriile şi Paştile şi Rusaliile, vom primi ispitele ca normalitate şi în loc să urcăm treptele către Dumnezeu, ne vom adânci în pacea nisipurilor mişcătoare ale nepăsării, ale indiferenţei, ale plăcerilor trăite sau visate.

Vom neglija Biblia şi Sfinţii Părinţi ori duhovnicii care par învechiţi şi închişi în cetăţile din munţi sau chiriarhul care ne îndrumă părinteşte, vom trece orbi pe lângă mâinile întinse, murdare şi flămânde, vom întoarce privirea de la cangrena suferinţei societăţii în care trăim, ne vom arunca în arena luptelor politice care ne aşteaptă şi vom striga cu răutate şi dispreţ priceperea noastră comunitară şi vom împroşca mândri viziunea noastră economică, socială şi managerială peste liniştea celor din jur. Noi înşine suntem ispită peste normalitate. Nu formăm ci deformăm cu autoritatea misiunii şi a meseriei pe care o urmăm. Şi totuşi, unde este Hristos?

Iar în lumea plină de drepturi, în care femeile noastre purtătoare de sfinţenia naşterii ucid din primele clipe viitori preşedinţi de ţară, preoţi, inventatori, ambasadori, noi „emineşti” sau „antipi”, „babeşi” sau „goldişi”, ne trezim cu forţarea unor anormalităţi precum Raportul Estrela care înlătură 2 milioane de semnături prin ignorarea democraţiei autentice şi munca de aproape 2,5 ani din 28 de ţări ale Uniunii Europene, susţinut şi de unii euro-aleşi români. Unde or fi dreptul la viaţă sau (şi fără să fac discriminare) dreptul de alegere al fetelor nenăscute purtate de mame în pântece până în momentul avortului? Suntem pro-choice sau Pro Vita?

E oare ispită sau normalitate?

V-aţi întrebat în fiecare zi care vă e rostul în acel moment şi ce ar trebui să faceţi pentru a fi voi înşivă?