În căutările mele Orientale, de școlar în creștinismul și Liturghiile Vechi Orientale, mi-a fost dat să cunosc „primul meu refugiat”. La mijloc de noiembrie, într-un București ce mustea de ploaie amestecată cu promoroacă, refugiatul meu se plimba în șlapi de gumă. Îmbrăcat cu o reverendă – halat ce abia trecea de genunchi, cu un fes de tonetă de sub care strălucea o barbă argintie, aveam să aflu că este Arhiepiscopul Gheorghe, Mitropolit Sirian Chaldeean de Homns și Alep. Era o simplitate sărăcăcioasă, ce te făcea să te întrebi: ce necaz poartă bunicul acesta? Nu cerșea, dar nu a zis „nu” când o doamnă bucureșteancă i-a întins un covrig. În aceeași zi, aveam ocazia să aflu mai multe despre el. Era sosit la București, prigonit și alungat din propria țară, pentru că s-a împotrivit dărâmării singurei biserici a comunității sale: „Când m-am întors de la farmacie, în locul bisericii și al reședinței era o mare groapă, făcută de o bombă. Oare dacă aveam eu pe cineva, ca să mă ajute, nu-l trimiteam oare pe acesta la farmacie? Iar eu nu mai eram astăzi?”… A luat calea pribegiei, la o vârstă la care mulți se pregătesc să fie bunici. Nu auzise de România niciodată. Contextul l-a adus aici. Bani nu avea, ci se chinuia să-i strângă de la comunitatea creștină ortodoxă arabă din București, cu gândul de a ajunge undeva, în Occident, unde locuiau două, trei familii de creștini sirieni chaldeeni. Primul meu refugiat… mereu cu lacrimi în ochi după Siria lui dragă, Sirie care pentru el nu mai exista. Siria murise pentru totdeauna și el murise pentru Siria. Nu mai era cale de întoarcere…

***

Parcurgând paginile Vechiului Testament, nu se poate să nu ne rămână în gând un concept pe care, într-un fel sau altul, îl întâlnim în viața de zi cu zi – cetățile de scăpare sau de azil. Șase la număr erau acele locuri în care evreii se puteau refugia, în cazuri în care cineva săvârșea o crimă din greșeală: „A grăit Domnul cu Moise și a zis: Spune fiilor lui Israel: Când veți trece peste Iordan, în pământul Canaan, să vă alegeți cetățile care au să vă fie cetăți de scăpare, unde să poată fugi ucigașul care a ucis om fără să vrea. Și vor fi cetățile acestea loc de scăpare de cel ce răzbună sângele vărsat, ca să nu fie omorât cel ce a ucis, înainte de a se înfățișa el în fața obștii, la judecată” (Numeri 35, 9).

Aceste cetăți de scăpare, utilizate mai întâi pentru a proteja până la judecată pe cei care au ucis, au devenit în timp locuri de retragere și pentru cei prigoniți de autoritatea regală. Este de înțeles acest concept al cetăților de scăpare pentru un popor ce și-a petrecut jumătate de istorie în pribegie și departe de țară – în limbaj actual, vorbim despre un popor de refugiați!

Tot în limbaj actual, „ne refugiem de căldură”, „ne refugiem în concediu”, „ne refugiem la căsuța de la munte”! Omul contemporan iubește refugiul!

Întinderea unei mâini de ajutor – o obligaţie umană fundamentală

Este clar, traversăm astăzi o criză a refugiaților. Iar refugiații ne-au umplut de lacrimi sau de indignare. Nu este moment al zilei ca sursele jurnalistice să ne mai inoculeze ceva despre valul oriental de refugiați, care înghite pământul european. Știrile curg, tușul se varsă valuri, valuri, sunt luări de atitudine, poziții și păreri sociologice, economice, juridice, religioase, culturale… Reacțiile vin în lanț și sunt diverse, nu numai printre liderii europeni, ci şi printre cetăţenii statelor din Europa: de la compasiune şi ospitalitate, la îngrijorare, teamă şi ură. Dezbaterea s-a existins şi în România, deşi ţara noastră este ocolită deocamdată de valurile de refugiaţi orientali.

În acest context, tind să cred că aceste rânduri nu sunt cu totul necesare. Însă, nu pot să nu prezint o altă față a problemelor – oarecum din interiorul lumii orientale – cu stângăcia și informațiile puține pe care le am din „întâlnirea” constantă cu Orientul. Câteva rânduri despre o dramă ce continuă de cel puțin trei ani, de la izbucnirea primăverii arabe și care a devenit peste noapte interesantă – frământarea Orientală.

De fapt două lumi, două culturi se ciocnesc. A noastră, care se secularizează și îmbătrânește și a lor, care tinde să înghită tot ce prinde în cale. De cel puțin trei ani creștinii trăiesc acestă stare, dar nimeni nu a luat aminte la destinul lor. Și, iată, că acum vine și rândul nostru…

Despre acea Sirie, leagănul Ortodoxiei

Mai mult de jumătate din ceea ce reprezintă tezaurul și comoara Ortodoxiei este de origine siriană. E suficient să amintim despre Sfântul Efrem Sirul, primul poet creștin. Despre sfinții stâlpnici, care și-au petrecut toată viața pe vârful unor stâlpi, de Roman Melodul, primul cântăreț și imnograf creștin și, nu în ultimul rând, de marele Ioan Hrisostomul, antiohian prin naștere și cultură. Mai mult, dumnezeiasca Liturghie pe care o folosește Sfânta noastră Biserică s-a născut în Siria, apoi a trecut prin filtrul Constantinopolui. Siria, patria monahismului și a teologiei antiohiene, sângerează astăzi. Sângerează pentru că se încăpățânează să rămână, măcar o fărâmă, creștină! O continuitate de 2000 de ani!

Din Siria a plecat și mama care își alăpta în mers pruncul, pe șina de tren din Ungaria. Patetisme peste patetisme, spun unii. Patetisme care întunecă gândirea şi provocă sentimental. Exact aceeaşi atitudine se vede şi din cealaltă tabără. Însă, în calitatea noastră de creștini, următori ai Mântuitorului Iisus Hristos, care și el în pruncie a cunoscut calea refugiului, „este de la sine înţeles că atunci când un semen de-al nostru e în dificultate, el trebuie ajutat, trebuie sprijinit” – așa cum a comunicat Patriarhia Română. În mod firesc, oricine are nevoie de sprijin, de ajutor trebuie ajutat fără a fi judecat. Însă, suntem și cetățenii unui stat. Niciunul dintre noi nu ar dori ca viața copiilor noștri să fie pusă în pericol. Deci, cum împăcăm atitudinea creștină cu cea de cetățean precaut?

Criza lor sau criza noastră?

Spun dumnezeiștii Părinți că uitarea este un dar al lui Dumnezeu. Dar, nu întotdeuna. Atunci când uităm lecțiile primite de la istorie, uitarea devine neiertătoare. În toată vâltoarea stârnită de refugiați, noi ne pregătim să ridicăm piatra. Poate ar trebui să ne aducem aminte de evenimentele de înainte de ’89. Cam asta se întâmpla şi la noi, când unii plecau din țară traversând Dunărea. Treceau printre gloanţe, numai să scape de traiul în „lagărul comunist”. Cum e să pleci într-un tren de marfă ori în cutiile de scule ale camioanelor, fără să ştii exact unde vei ajunge? Cum este să treci Dunărea înot şi să speri că nu vei fi prins?...

Statisticile arată că, între anii 1980-1989, peste 16.000 de români au încercat să treacă ilegal graniţa de sud-vest a ţării. Dintre aceştia, 12.000 au fost prinşi, iar din restul de 4.000, nu toţi au scăpat cu viaţă. Am fost, așadar, și noi în situația lor: refugiați. Am dormit pe cartoane în gările Europei, deși eram europeni. Dar, tindem să uităm asta!

„Da, dar vin să ne ia locurile de muncă, vin cu armele în buzunar!”, spun cetățenii precauți, vorbind din ce în ce mai mult despre o „migrație economică”. Așa o fi, nu putem noi contrazice previziunile sociologilor. Însă, cine își pune în pericol copiii, doar ca să emigreze pe considerente economice?

Lumea noastră de astăzi, Europa, este confruntată cu fenomenul secularizării. Adică, se dorește construirea unei societăți fără referință la Dumnezeu. Societatea europeană, confruntată cu această criză spirituală, completată de cea economică și financiară, își adâncește rănile deja prezente printr-o zgârietură – sosirea refugiaților din Siria și din alte țări ale Orientului. Oare de ce nu au luat-o spre Asia? Răspunsul lor: vin în țările europene pentru a scăpa de violență și pentru a supraviețui, atrași de libertatea fără Dumnezeu a omului occidental și de contextul demografic, al îmbătrânirii accentuate a continentului nostru.

Europa îmbătrânește și se îndepărtează de creștinism, de la zi la zi

Deși nu vrem să recunoaștem, Europa se află într-o stare de îmbătrânire. O demonstrează statisticile: îmbătrânirea populaţiei este una dintre cele mai importante provocări sociale şi economice cu care se confruntă societăţile europene, în secolul al XXI-lea. Până în anul 2025, peste 20% dintre cetățenii europeni vor avea cel puţin 65 de ani.

Oxford Press publica un studiu sociologic în anul 2014, care dezvăluia viitorul sumbru al Europei: „În contextul în care femeile din blocul european au, în medie, mai puțin de doi copii, iar speranța de viață este în creștere, raportul pensionari-lucrători va crește de la 39%, în 2010, la 71%, în 2060. Proporția persoanelor de peste 60 de ani din întreaga lume se va tripla, urmând să crească de la 10% în 2000, la 32% în 2100. Aproape jumătate din populația Europei occidentale (46%) va avea peste 60 de ani, la sfârșitul acestui secol. Până în anul 2050, se preconizează că numărul mondial al bătrânilor peste 60 de ani îl va depăși pe cel al copiilor de până în 15 ani”.

Cu toate acestea, factorii de decizie la nivelul Uniunii Europene par să nu fie impresionați de situație. În locul încurajării familiei, a nașterii de copii – speranța salvării! – legile europene se preocupă mai mult de drepturile minorităților sexuale. Dincolo de acest aspect, majoritatea țărilor nu sunt pregătite să facă față îmbătrânirii rapide a populației. Starea de fapt din statele europene încurajează, în mod neoficial, sosirea refugiaților din țările Orientului, deci oarecum fenomenul migrației poate fi explicat și din această perspectivă.

În afară de criza demografică și de libertatea omului față de religie și, în curând, față de morală, alt fapt este interesant – dacă unele voci europene se tem de islamizare (pe drept cuvânt), oare de ce în țările arabe nu se vorbește despre o „epurare etnico-religioasă” sau despre o formă de genocid, privind soarta celor două milioane de creștini? De fapt, europenii par a se teme mai degrabă de o umbră, pe când creștinii din Orient se confruntă cu realitatea morții!

Dacă valul refugiaților arabi ar fi găsit o Europă profund creștină, altfel ar fi stat lucrurile. Dacă Europa și-ar regăsi rădăcinile creștine, nu ar avea de ce să se teamă de islamizare. Și, totuși, nu facem nimic. Ba da, facem garduri de sârmă ghimpată pentru femei și copii, ca nu cumva să trăiască din ajutorul nostru social. Ne temem pentru moscheile din Europa, care se înmulțesc, dar nu facem nimic pentru trei mari patriarhii creștine, care în curând nu vor mai fi!

Trebuie să privim un pic dincolo de sârma ghimpată. De cel puțin trei ani, creștinătatea orientală ne transmite mesaje de disperare. Dar suntem surzi și orbi. Deodată, ne simțim copleșiți de refugiați, facem garduri, aducem armata. Logic. Nu vrem străini care să ne pună în primejdie viața, în toate aspectele ei.

Dar, dincolo de sârma ghimpată, sirienii refugiați spun că încă nu e totul pierdut. Există speranță! Săptămâna trecută, când a început Europa să fiarbă, doi tineri creştini din oraşul sirian Homs au decis să se căsătorească într-o biserică ortodoxă, aflată în ruine. S-au unit în fața lui Dumnezeu într-un locaș distrus de bombardamente, fără acoperiş – ca nunta lor să fie un simbol al speranţei, într-o ţară răvăşită de război.

Oare se va naște o nouă Sirie sau tinde să dispară o Europă fără Dumnezeu?