Iubirea e dumnezeiasca. “Dumnezeu este iubire“ (Ioan IV, 8). Exis­tenta in iubire, Dumnezeu este totodata viata, iubirea fiind principiul vietii ; orice viata se naste din iubire.

Dar, Dumnezeu este iubire pentru ca este Treime. In Treime sta posibilitatea iubirii si bogatia vietii. In monolog, in vorbirea doar cu sine nu se poate naste decat iubirea de sine.In doi, cum s-a observat (Hugues de Saint Victor, Pr. Prof. D. Staniloae), fiecare se gusta pe sine din iubirea celuilalt si egoismul nu e deplin depasit. Numai cand iubirea fiecaruia din cei doi se revarsa intr-un altul, se dezvaluie iubirea si viata in plenitudinea ei, ne-egoista, reala lepadare si uitare de sine, pentru instituirea vietii altuia.

In Dumnezeu, iubirea este viata Tatalui care se revarsa in Fiul, “Chipul“ Slavei Sale (Ef. I, 17 ; Col. I, 15) ; si, in Duhul Sfant, Care este “Sanul“ iubirii Sale (Ioan I, 18) ; in Treime este astfel plenitudinea iu­birii si a vietii.

In aceasta plenitudine sta obarsia creatiei, pentru ca “binele se re­varsa“, cum spun Parintii; se revarsa haric. Duhul Sfant care este “Sa­nul Tatalui“, in care odihneste din veci Fiul, este si sanul de viata da­tator al fapturilor (Fac. I, 2) ; este si sanul, care se face una cu sanul Fe­cioarei Maria “cea plina de har“, Preacurata Maica, din care Fiul se naste din iubire pentru noi; si este sanul harnic al Bisericii in care de la Cincizecime, Tatal ne renaste pe noi toti pentru a fi “stramutati in im­paratia Fiului iubirii Sale“ (Col. I, 13). – “Ca o roada a trupului, prin Duhul, fii se fac Tie Hristoase, ca si Tatalui, sfintii pururea“, preama­reste Biserica (Antifon Glas 3).

Ziditi “dupa chipul lui Dumnezeu“ si spre o infinita “asemanare“ cu El, avem radacina si icoana noastra vesnica in iubirea si viata divina a Treimii. Ce altceva a insemnat si inseamna raiul, daca nu viata oglin­dind “frumusetea Treimii“, cum psalmodiaza Biserica (Canon Sfanta Treime). Si ce altceva a insemnat caderea lui Adam, daca nu o cadere din iubire ? Despartire si indepartare de Protochipul, de Izvorul iubirii si al vietii divine. O gustare din dulceata de sine, devenita intemeiere in sine, egocentrism, patima; gustare ambigua de sine, amestec de bine si rau (Fac. III, 5), sfarsind in crima lui Cain. Folosire a lumii acesteia, conceputa doar ca posesie, ca suma de obiecte, de satisfacere, nu numai a nevoilor, ci si a placerilor tot mai desarte, care o prihanesc, o po­lueaza grav si o ameninta chiar cu distrugerea. Nu gustare din ea ca o “euharistie“, cu multumire, cu uimire in fata bunatatii si a frumusetii creatiei, ca impartasire spre “bucurie si viata“, din darul iubirii si vietii Dumnezeului Celui viu. – Iar raul, pacatul devine atunci un zid, un stavilar, “o despartire“ cum spune Proorocul (Is. 59, 2), care impiedica viata divina sa se mai reverse in noi. De aici: “plata pacatului este moartea“ (Rom. VI, 23).

In Iisus Hristos se reface chipul nostru dumnezeiesc. Fiul lui Dum­nezeu descopera, de la obarsie, in intrupare, chipul nostru divin-uman. In El, in Cel fara de pacat, viata divina se revarsa neincetat, fara stavilare. Divinul si umanul comunica aici firesc, umanul reveleaza nein­cetat divinul, iar divinul comunica, lucreaza prin firea umana, impar­tasind in iubire viata adevarata, deplina. “Viata de veci care era la Tatal si s-a aratat“, cum zice Apostolul (I Ioan I, 2), se revarsa din Hristos in Duhul Sfant si lucreaza : vindeca vieti mutilate de boli si suferinte ; hra­neste multimi flamande inmultind mainile, El Care este “plinea vietii“ (Ioan VI, 55) ; izgoneste prin iubire puterea raului, adica a neiubirii, care desfigureaza chipul vietii noastre divine ; izgoneste insasi moartea ; in iubire, in iubirea divina nu exista moarte. Iar, “Slava lui Dumnezeu este omul viu“ (Sfintul Irineu).

Totusi Hristos indura si moartea, dar pentru noi. El nu are nimic comun cu moartea, cu puterile care o produc. In El nu este pacat, virus al mortii; nu este nici un compromis cu moartea. Nu exista negatie in El. Hristos este numai Da; “Amin“ in cel mai adanc si deplin sens (II Cor. I, 20). De asemenea El n-a cugetat si n-a savarsit in nici un chip vreun atentat la adresa vietii, a nimicirii ei. N-a gandit moartea nimanui, n-a indemnat, n-a uneltit asupra cuiva acest act grav negativ. N-a osandit nici pe pacatosi. El iubeste pe cei drepti si miruieste pe pacatosi. Ii vaieta, deplange pe “carturarii si fariseii fatarnici…“ (Matei XXIII, 13-30), si pe bogati (Marcu X, 23-25); se roaga pentru rastignitori, pentru iertarea si mantuirea lor. El exista din veci si de-apururi numai pentru iubire si viata.

Dar El a gustat moartea. – Apare un paradox: Cel care este iu­bire si viata, prin “Care toate s-au facut“ (Ioan I, 3) si Care a venit sa rezideasca faptura, gusta moartea, care e negatie a iubirii, a vietii, a oricarei activitati. Primeste moartea, care e ruptura in existenta, Cel ce coboara din unitatea si armonia sublima a Treimii. Dar tocmai pentru aceasta coboara: pentru a arunca din nou peste prapastia separarii puntea iubirii. Pentru a lega cele doua taramuri, al divinului si al uma­nului, al vietii infinite cu cel al vietii “cazute“ in “latura si umbra mor­tii“ (Matei IV, 16): cu lantul iubirii, care “e mai tare ca moartea“, pen­tru ca poate naste etern viata.

Tocmai in adancul nemarginit al acestei iubiri se dezleaga, mai ales taina patimirii ca si a mortii Mantuitorului, pe care si-o marturiseste insusi prin gravul cuvant rostit de pe cruce: “Dumnezeul Meu, Dum­nezeul Meu pentru ce M-ai parasit?“ (Matei XXVII, 46). – Moartea apare astfel ca evidenta ultima a “parasirii“ lui Dumnezeu, pentru ca “Dumnezeu n-a facut moartea si nu se bucura de pieirea celor vii“ (Intel. Solomon I, 13). Bucuria Lui este bucuria vietii.

Dar, acceptand moartea, Fiul lui Dumnezeu devenit si Om – in care e posibila moartea – arata iubirea divina a Treimii pentru om “Iubind pe ai Sai cei din lume, pana la sfarsit i-a iubit“ (Ioan XIII, 1), adica pana la capat. Iar, “mai mare dragoste decat aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui sa si-l puna pentru prietenii sai“ (Ioan XV, 13). Or, Domnul isi pune sufletul sau pentru noi, pentru a fi si in moarte cu noi ; pentru a nu fi niciodata singuri, fara El, “parasiti“ de El. Cum am fi altfel mantuiti, cand tocmai in moarte am fi parasiti ? Iar, atunci cand pe cruce Iisus striga: “…Dumnezeul Meu pentru ce M-ai parasit?“, El descopera iu­birea pentru noi. Atunci, omul, in moartea lui poate, in schimb, sa ex­clame : Te preamaresc Doamne ca “parasit“ fiind Tu de Tatal, in pati­mirea si moartea mea, nu mai sunt eu parasit de Tine. Nu mai mor sin­gur, fiind cu Tine, “prin asemanarea mortii Tale“ (Rom. VI, 6). Ai pri­mit “parasirea“ Tatalui pentru a nu ma parasi pe mine in moarte, Tu Cel ce esti Viata.

Astfel, Hristos a primit “parasirea“ Tatalui pentru noi. Dar si pen­tru Tatal, implinind porunca Lui. “Caci Dumnezeu asa a iubit lumea, incat pe Fiul Sau Cel Unul Nascut L-a dat, ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica“ (Ioan III, 16). Atunci El traieste aceasta parasire din iubire pentru Tatal, din iubire pentru noi, ca si din iubirea Tatalui pentru noi. Si totul se petrece deodata, fara intervale, plinind “sfatul cel vesnic“ al Sfintei Treimi. Hristos dezvaluie astfel absolu­tul si plinatatea iubirii pentru Tatal si pentru noi, in Acelasi Unic Duh Sfant. “Parasirea“ Lui de Tatal poarta, descopera in adancul ei insasi esenta si puterea fara margini a iubirii. A iubi inseamna tocmai a te “parasi“, a renunta la tine, a te uita pe tine pentru altul, pentru salva­rea lui. Acesta este intelesul adanc al cuvantului Sfantului Apostol Pavel cand zice despre Domnul: “S-a golit pe Sine, chip de rob luand.. S-a smerit pe Sine, ascultator facandu-Se pana la moarte …“ (Fii. II, 7-8). Mantuitorul pe cruce se uita pe Sine, Se “leapada de Sine“ si primeste parasirea Tatalui pentru noi, pentru a noastra mantuire. De aceea si fo­loseste cuvantul nostru omenesc. Caci strigatul de pe cruce: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu pentru ce M-ai parasit“ e strigatul Psahnistului (Ps. 21, 1). Parasirea Tatalui tine de iubire, nu de pacat, este conditie a vietii, nu a mortii. Este identificarea Fiului cu noi “fratii Lui“, asa cum va zice la Judecata: “…intrucat ati facut unuia dintr-acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut“ (Matei XXV, 40). Incat rostirea “parasirii“ pe cruce descopera glasul supremei iubiri: si pentru Tatal a carui po­runca o implineste; si pentru noi a caror mantuire o savarseste, unindu-Se cu noi, cu conditia noastra. Incat in ea, in aceasta “parasire“ este tot atat de etern si absolut unit cu Tatal, iar acum si cu noi. Pentru teologul contemporan apusean, E. Jungel, in jertfa Sa, “Fiul, in ascultare pana la moarte de cruce“ (Fil. II, 8), este mai legat ca niciodata de Tatal Sau“ (in “Dieu mystere du monde“, Paris 1983, 1. II, p. 238).

Dar, cugetand si mai adanc, cum il poate parasi Dumnezeu pe Cel ce El insusi este Dumnezeu acum intrupat ? Precum invata dumnezeiasca Revelatie, in Hristos “locuieste trupeste plinatatea Dumnezeirii“ (Col. II, 9). In El, Persoana este Dumnezeu-Cuvantul, chiar pe cruce. In moarte intra acum Dumnezeul Cel viu. “De ma voi pogori in iad, de fata esti Doamne“, rosteste Psalmistul (Ps. 138, 8). Iar Biserica arata: “Oricine nu va marturisi ca Domnul nostru Iisus Hristos, rastignit in trup, este cu adevarat Domn al slavei si Unul din Sfanta Treime, sa fie anatema“ (Sinodul V Ecumenic).

Intr-adevar pe cruce moare Omul; dar Domnul vietii este de fata, in Ei. “Sfatul cel vesnic“ a si prevazut acest ceas ajuns acum la “plinata­tea vremii“, chiar mai inainte de a fi lumea. “Nu cu lucruri stricacioase, cu argint sau cu aur ati fost rascumparati, invata Apostolul, ci cu scum­pul sange al lui Hristos, ca al unui miel nevinovat si neprihanit, care a fost cunoscut mai inainte de intemeierea lumii, dar care s-a aratat in anii cei mai de pe urma pentru voi“ (I Petru I, 18-20). Iar constiinta Bisericii vrand sa inteleaga taina, se intreaba la Prohodul Domnului: “Cum mori Viata“. Si talcuieste: “Soarele a apus… Neinseratul Soare, Hristos…“. Si inca: “Somn invietor, in mormant dormind, Hristoase Doamne, din cel greu somn al pacatului ai sculat., neamul omenesc“. Si in alt chip, mai patrunzator: “Bob in doua firi… in adanc pamant, cu lacrami se seamana. Rasarind El iar, lumea va bucura“.

Mormantul poarta acum un Bob dumnezeiesc. Iar in acest unic eve­niment, mormntul devine noaptea de Pasti a Bobului de grau divin, Care cazand pe pamant si murind aduce roada Sa (Ioan XII, 24). Iubirea divina transforma moartea. In Hristos nu atat invierea este fapt minunat, pe cat moartea. Fiul lui Dumnezeu Celui Viu devenit Om fara pacat, nu tre­buia sa moara. Dar El moare pentru noi. Si, Hristos moare dumneze­ieste, in locul iubirii idolatre de sine, “bold al mortii“, Hristos vine in moarte cu iubirea-lepadare de sine divina. “Parasirii lui Dumnezeu“, Adam Cel Nou ii raspunde cu “parasirea“ de Sine prin cruce, incat moartea se transforma in jertfa oferita Tatalui si se mistuie in iubire pentru noi. Hristos ii da sens. Moartea nu mai este finalitate a raului, ci trecere pascala; nu mai e un sfarsit, ci un nou inceput – al invierii. E un punct de trecere intre doua vieti: una veche, menita sfarsitului , alta, radical noua. Mormantul se face “purtator de viata, mai infrumu­setat decat raiul..“, “san“ al Duhului Sfant, izvor al invierii. Iar Biserica proclama: “Praznuim omorarea mortii, sfaramarea iadului si inceputul unei alte vieti vesnice“.

Intr-adevar, invierea inseamna inceputul unei noi vieti. Hristos “nu pune vin nou in burdufuri vechi“ (Le. V, 37). in El totul este nou: si vasul si continutul “ca al Unuia Nascut din Tatal plin de har si de ade­var“ (Io. I, 14). Este cu adevarat Dumnezeu-Omul, Care in inviere con­tinua creatia. Acceptand moartea ca desfiintare a raului, “cheama la fi­inta cele ce inca nu sunt“ (Rom. IV, 17), descopera viata transfigurata a invierii.

Si, in acelasi timp, El poate zice: “Vinul vechi e mai bun“ (Le. V, 39). Da, pentru ca vinul Lui cel nou, al invierii este totodata sangele “Mielului jertfit inca de la intemeierea lumii“ (Apoc. XIII, 8). Este san­gele iubirii Treimii: iubire eterna in Dumnezeu, vesnic noua pentru noi; iubirea este noutate vesnica de viata. Hristos a inviat pentru noi, din iubire “pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire“, cum si marturisim in Simbolul Credintei. A inviat pentru a ne darui, pentru a ne impartasi viata cea noua adevarata, fara apus, care a invins moartea. Si rostim iarasi cuvantul: “Mai mare dra­goste decat aceasta nimeni nu are, ca sufletul Lui sa si-L puna pentru prietenii Sai“ (Io. XV, 13). A-si pune viata inseamna a si-o darui. De altfel, aceasta este modul divin de existenta: a fi in celalalt, a trai in el, pentru el; a-l institui pe el. Cu acest mod divin vine Fiul in lume, trimis de Tatal pentru a ne comunica prin iubire, prin daruire de sine, prin jertfa infinitul vietii Sale. O spune El vorbind de Euharistie intr-o forma care arunca in uimire: “Precum M-a trimis pe Mine Tatal Cel viu si Eu viez prin Tatal, si cel ce Ma mananca pe Mine va trai prin Mine“ (Ioan VI, 57). Viata se revarsa prin valurile iubirii din Tatal in Fiul si prin Fiul in Duhul Sfant in noi. Un mare ganditor crestin a exprimat – cu o rara forta sugestiva acest dar al iubirii divine: “A iubi o fiinta, afirma el, inseamna a-i spune: tu nu vei muri!“. Si se explica: “Aceasta nu inseamna, tu nu vei muri fizic; n-ar avea nici un sens. Aceasta vrea sa spuna ca iubirea inglobeaza afirmatia eternitatii.“ (Gabriel Marcel, L“homme et sa mort).

O asemenea iubire, purtand in ea eternitatea vietii ne impartaseste Hristos. In ea se cuprinde si intreaga iconomie a mantuirii. Prin toate faptele lui mantuitoare Hristos ne impartaseste dupa modul divin al iu­birii, viata Treimii. In cuvintele Lui, El ne da “duh si viata“ (Io, VI, 63). Botezul Lui e rasadire in trupul Lui si “iubirea Lui se varsa in inimile noastre prin Duhul Sfant Cel daruit noua“ (Rom. V, 5). Mirul este cres­terea in El si din El ca “mladita din vita“, ca “razele din Soarele drep­tatii“. Euharistia este impartasire in plenitudine a vietii, cu trupul Sau Care a sfintit trupul Fecioarei, facand-o “Maica Luminii“. Si El, Domnul vietii vrea sa faca din fiecare credincios un vas si un fiu al luminii, al invierii, care sa dea o marturie proprie vie iubirii dumnezeiesti. Caci dupa cuvantul Parintelui nostru Isaac Sirul “Cel ce vietuieste in dragoste rodeste viata din Dumnezeu si respira in lumea aceasta aerul invierii din cele de aici“ (Filocalia, voi. X, p. 363). De aceea un asemenea suflet si rosteste cu credinta: Hristos a inviat!