Există - prea răspândită - o viziune contabilicească sau juridică asupra spovedaniei. Cel care o urmează gândeşte aşa: îmi mărturisesc toate păcatele săvârşite (dacă se poate, chiar bifându-le pe un îndrumar de spovedanie ca să fiu sigur că nu îmi scapă ceva), iar duhovnicul îmi acordă, în numele lui Dumnezeu, iertare, eu redevenind curat, ca la botez, şi fiind eliberat de povara greşelilor mele. Dacă s-a întâmplat să uite a mărturisi ceva, fie ea şi o greşeală mai mică, un astfel de om intră în panică, simţindu-se vinovat că nu s-a spovedit complet, cum se cuvine. Într-o astfel de viziune, Mântuitorul este un soi de judecător foarte atent la orice abatere de la poruncile dumnezeieşti, iar duhovnicul este văzut mai degrabă ca un organ de anchetă şi un dezlegător de păcate, nu ca un îndrumător în cele ale vieţii duhovniceşti (ca să citez un ierarh: ar trebui, de aceea, să fie numit mai degrabă "păcătovnic", decât "duhovnic"). Păcatul e văzut - prin analogie cu justiţia omenească - ca un soi de infracţiune sau de contravenţie, după caz (şi gravitate). Canonul e similar, în acest caz, unei pedepse, el trebuind să fie proporţional cu gravitatea faptelor rele săvârşite. Tributar unei astfel de concepţii, omul nu simte nevoia să se spovedească mai des de o dată pe an, cel mult în cele patru posturi. Pentru dânsul, spovedania e doar o "curăţenie generală", care trebuie făcută la anumite intervale (mai mari) de timp. Aşa cum e, spre exemplu, curăţenia pe care o face gospodina în casă, înainte de Sfintele Paşti.

            Să vedem ce are să ne spună Dumnezeu despre o astfel de viziune, pornind de la următoarea pericopă evanghelică, cea care se va citi mâine în biserici: "Intrând în corabie, Iisus a trecut şi a venit în cetatea Sa.  Şi iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale! Dar unii dintre cărturari ziceau în sine: Acesta huleşte. Şi Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te şi umblă? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta. Şi, sculându-se, s-a dus la casa sa. Iar mulţimile văzând acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Cel care dă oamenilor asemenea putere"(Matei 9, 1-8).

            Constatare: Iisus îi iartă păcatele paraliticului fără ca acesta să rostească nici măcar o silabă (fapt întărit şi de relatările evangheliştilor Marcu şi Luca)! Altfel spus, cel puţin la o lectură literală, nici nu se poate vorbi aici de vreo mărturisire (spovedanie), nici completă, nici parţială a păcatelor! Ba, mai mult, suntem îndreptăţiţi să presupunem că acel slăbănog este adus pentru a fi vindecat de boala care-l ţinea la pat, intenţia nu este aceea de a veni la Hristos pentru a obţine iertare de păcate. Şi nici nu se poate sesiza vreun canon pe care Domnul să-l fi dat acestuia... Încât, nu m-ar mira să se găsească vreunul care - precum "unii dintre cărturari" - să-L suspecteze pe Mântuitorul de o comportare cam... neortodoxă! Dacă se întâmplă aşa, este pentru că alunecăm prea uşor în formalism şi legalism, alegând "litera" în loc de a trăi "în duh şi în adevăr" (Ioan 4, 23).

            Spovedania nu este un scop în sine. Ea - ca şi celelalte sfinte taine - ne apropie de Dumnezeu. Dacă am înţelege, până la ultimele consecinţe, faptul că ţinta vieţii creştine este unirea desăvârşită cu Dumnezeu (numită şi îndumnezeire), multe din convingerile şi practicile noastre greşite le-am lepăda uşor. Plus că am aprecia, aşa cum se cuvine, ceea ce ne oferă Biserica, modul în care ea ne ajută să ne întâlnim cu Domnul.

            Spunând că, prin mărturisire, vrem să ne apropiem de Iisus Hristos - Dumnezeu-Omul, recunoaştem, implicit, că suntem la distanţă de El. Ceea ce provoacă această distanţare se numeşte păcat. Aşadar, prin păcat nu înţeleg o încălcare a unei legi, ci o faptă, un cuvânt, un gând prin care eu nu mă apropii, ci mă depărtez de Dumnezeu. De aceea, când spun la spovedanie: "nu am păcate mari, nu am dat în cap la nimeni, nu am furat, nu am înşelat pe nimeni, nu beau, nu fumez etc." nu înseamnă - automat - că sunt un om care mi-am trăit viaţa cu Dumnezeu. Ba mă mai şi asemăn acelui fariseu care vorbeşte de faptele sale bune şi dă slavă lui Dumnezeu "că nu este ca alţii". Cu alte cuvinte, în loc să fie o spovedanie reală, adică una care să mă apropie de Hristos, este una în care, prin mândrie şi judecarea celorlalţi, mă îndepărtez şi mai tare de Dânsul. Mântuitorul ne-a lăsat poruncile dumnezeieşti nu ca pe o legislaţie, ca pe nişte criterii după care să putem fi evaluaţi la judecată, ci le-a lăsat ca pe o serie de repere sigure pentru cei care vor să fie cu Dumnezeu. Aşa cum un şofer primeşte indicaţii rutiere de la unul care cunoaşte drumul, atunci când doreşte să ajungă la o anumită destinaţie.

Vom merge, cu El, "la casa noastră"!

            Dacă am înţelege, aşadar, că la scaunul de spovedanie venim ca să vorbim cu Hristos Domnul, să-I arătăm şi să-I spunem Lui cum şi prin ce anume ne-am depărtat de El, rugându-L, ca nişte neputincioşi ce suntem, să ne reprimească în proximitatea Sa ori să ne apropie şi mai mult de Dânsul - atunci am avea o imagine cu mult mai reală asupra tainei pocăinţei. Pentru ca slăbănogul din Capernaum să primească iertarea divină, asta a şi contat: că acest om paralizat şi-a dorit cu tot sufletul să vină la Iisus, că a îndurat orice pentru asta (şi umilinţa de a fi purtat pe uliţe în patul de boală, în văzul tuturor, şi chinul de a fi urcat pe acoperişul casei unde predica Domnul), că a primit, fără cârtire, nu (mult dorita!) vindecare a trupului, ci, într-o primă fază, "doar" iertarea păcatelor. Dar nu numai că nu a fost nemulţumit de primele cuvinte ale Domnului, ci le-a primit cu o bucurie pe care nu o poate înţelege decât cel ce a gustat din prezenţa sau harul lui Dumnezeu. Iertarea aduce împăcare, înseamnă că două persoane reintră în comuniune, că pot comunica şi că pot fi una cu cealaltă fără nici un fel de bariere sau resentimente. Cam tot aşa se întâmplă şi în relaţia omului cu Dumnezeu, cu precizarea că Dumnezeu este Cel care iartă pentru că El nu greşeşte niciodată în relaţie cu omul, El nu încetează, adică, niciodată a-l iubi pe acesta. Omul, în schimb, răneşte iubirea Lui dumnezeiască, întorcându-I spatele, alegând ceva sau pe cineva mai mult decât pe (sau în locul lui) Dumnezeu.

            Mărturisirea paraliticului, chiar dacă una non-verbală (deşi, nu putem şti noi ce-i va fi spus, fie şi în gând, Domnului), a fost totuşi una completă, căci s-a adus pe sine cu totul înaintea lui Hristos. Pot fi, în unele situaţii excepţionale, oameni care, de atâta zdrobire a inimii şi de atâtea lacrimi câte varsă, abia dacă mai pot vorbi la taina spovedaniei. Dar atitudinea lor de pocăinţă puternică, conştientizarea lor, iubirea pe care o arată ei lui Dumnezeu îi recomandă de o mie de ori mai mult pentru a primi dezlegarea de păcate decât pe cei care lecturează - cu sentimentul că-şi fac, astfel, datoria de buni creştini - listele de păcate săvârşite, până la ultimul amănunt.

            Iisus i-a iertat slăbănogului păcatele "văzând credinţa lor", adică a celor care I l-au adus înainte. Acesta este şi rolul duhovnicilor, de a pune pe ucenici înaintea Domnului, de a-i apropia de Dumnezeu. Iar drept canon (sau epitimie, cum se mai numeşte în limbaj bisericesc), acel paralitic a primit porunca de a-şi lua patul şi de a umbla cu el. Adică de a avea patul drept semn al păcatelor sale săvârşite şi iertate, prilej de recunoştinţă profundă, dar şi de trezvie continuă. De altfel, un canon (indiferent că el constă în rugăciuni, metanii, fapte de milostenie sau altele) are două valenţe: pe de o parte de a ne ţine aproape de Dumnezeu (Căruia Îi suntem recunoscători pentru iubirea ce ne-o arată permanent şi necondiţionat), pe de altă parte de a ne reaminti mereu cât suntem de vulnerabili şi că putem oricând a cădea în păcat (adică a ne depărta de Domnul).

            Şi mai este un aspect, extrem de important, pe care-l sesizăm la pericopa evanghelică din Duminica vindecării slăbănogului din Capernaum. După ce-i iartă păcatele şi-l vindecă - adică îl restaurează întru iubirea lui Dumnezeu - Mântuitorul nu-l ţine lângă Dânsul, ci-l slobozeşte, spunându-i: "mergi la casa ta"! Asta ca să înţelegem că, într-adevăr, aici, pe pământul acesta, scopul este să ne lipim cât mai mult de Dumnezeu, adică să ne îndumnezeim. Dar, mai ales când va fi "cer nou şi pământ nou" (Apocalipsa 21, 1), fără a ne despărţi o clipă de Dumnezeu, vom merge "la casa noastră" sau în locul "gătit nouă" (Domnul ne spune că "în casa Tatălui meu multe locaşuri sunt" - Ioan 14, 2). Adică vom fi dumnezei (după har) şi vom împărăţi şi noi cu Dumnezeu... E important acest aspect, mai ales pentru cei care cred că a te apropia de Dumnezeu, "a fi una" întru El (cf. Ioan 17, 21), ar însemna un soi de dizolvare a identităţii, o pierdere a propriei personalităţi, dimpreună cu o înjugare la lucrările lui Dumnezeu şi o renunţare la capacitatea de a fi creatori. Or, Mântuitorul ne arată că ne vrea în relaţie de iubire cu Dânsul, dar în deplină libertate şi încredinţându-ne, fiecăruia în parte, o lucrare personală, în armonie cu aceea a lui Dumnezeu. Orice iubire lumească, fără Dumnezeu, ne leagă, într-un fel sau altul, ne aduce, parţial sau total, în situaţia paraliticului din Capernaum. Doar iubirea Domnului nici nu ne constrânge, nici nu ne stăpâneşte, ci ne eliberează din toate paraliziile noastre.  E, în fapt, singura iubire care nu ne paralizează!