Evanghelia ne poruncește nu o iubire de vrăjmași oarbă, necugetată, ci una luminată de dreapta socotință duhovnicească. Iubirea este lumină. Iubirea oarbă nu este lumină. Același lucru se poate spune și despre iubirea de prieteni. Evanghelia poruncește ca această iubire să fie în Hristos, ca Hristos să fie iubit în aproapele, iar aproapele să fie iubit ca zidire a lui Dumnezeu. Din pricina acestei iubiri în Dumnezeu și pentru Dumnezeu, sfinții bineplăcuți ai lui Dumnezeu aveau și iubire deopotrivă față de toți, îi și iubeau cu deosebire pe cei care duceau viață evlavioasă, precum a zis Sfântul David: „Iar eu i-am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Doamne” (Psalmul 138, 17).

Cei îndrumați se simțeau mai înclinați spre îndrumătorii în care vedeau un deosebit belșug de înțelegere duhovnicească și de alte harisme duhovnicești, ziditoare și mântuitoare. Îndrumătorii îi îndrăgeau mai mult pe acei fii duhovnicești în care vedeau o deosebită sârguință către virtute și o deosebită lucrare a bunăvoinței dumnezeiești. O astfel de iubire, care prețuiește oamenii cum se cade, după măsura cucerniciei lor, este egală față de toți, fiindcă e în Hristos și în toți Îl iubește pe Hristos. Unele vase încap mai mult această comoară duhovnicească, altele mai puțin. Comoara este una și aceeași!

(Sfântul Ignatie Briancianinov, De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu, Editura Sophia, 2012, pp. 190-191)