Nașterea Domnului a fost, social vorbind, o dificultate. Politic privind, a stârnit viclenie și crimă. Teologic vorbind însă, a fost singura cale de salvare a omului din decădere. Dar nu există victorie fără lupta dusă cu ocultarea Adevărului.

Când omul i-a întors Iubirii spatele, ce soluție se putea găsi pentru ca el să redobândească dragostea? Singura șansă era (și rămâne) să-și recunoască greșeala și să se întoarcă. Dumnezeu însă, Iubire fiind, n-a stat cu mâinile în sân. Dimpotrivă, a maximizat această șansă: s-a făcut om, înfrățindu-se cu noi. Astfel, lucrurile deveneau mult mai simple. Omul putea deveni fiu al Iubirii, după har. Nașterea Domnului este ajutor omului.

Dumnezeu însă nu se naște într-o lume inocentă, ci într-o lume în care lipsa dragostei generase (ca și astăzi) multă ură, nedreptate și suferință. Firea omului se alterase (dar nu nimicise) atât de mult încât reîntâlnirea lui cu Iubirea va stârni, paradoxal, împotrivire, asemenea cu reacția cuiva care trăind mult timp în întuneric și obișnuindu-se așa, ajunge să se ferească de lumina binefăcătoare a Soarelui.

Să privim mai de aproape Nașterea lui Iisus Hristos. Mama sa, însărcinată fiind, pleacă împreună cu Dreptul Iosif (om venerabil, imaginea lui de om tânăr fiind un fals istoric) la Bethleem (tâlcuit “Casa pâinii”) pentru un recensământ. Ajungând în oraș, îi vine ceasul Nașterii, dar, umblând din poartă în poartă, nu găsește nici o cameră potrivită pentru un asemenea moment.

Individualismul comod al cetățenilor n-a putut oferi Iubirii decât un grajd (tradiția populară susține că ar fi al moșului Crăciun și babei Crăciunoaie,  marketizați în moși cu reni și sexy-crăciunițe), un staul de animale pe care unii egolatri l-ar putea numi totuși ceva mai bun decât o Naștere pe câmp. Astăzi însă, dacă o mamă ar naște într-un grajd, situația ar fi catalogată fiind ca cel puțin o dificultate socială.

Smerindu-se, Iubirea acceptă fără împotrivire, iar îngerii vestesc unor păstori de pe câmp că Mântuitorul lumii se naște, îndemnându-i să-l cunoască. Acesta a fost primul colind din istorie, care fundamentează colindatul și umblatul preoților cu Icoana Nașterii pe la case, conform cuvântului biblic “Iată, Eu stau la ușă și bat”. Cine dorește, deschide ușa, primind pe Hristos. Cine nu…dragoste cu forța nu se poate.

Nașterea lui Hristos a ajuns însă până la urechile lui Irod cel Mare. Întâlnirea dintre Iubire și Politică a fost însă un dezastru, deoarece Puterea nu obișnuiește să stea la masă cu Iubirea, ci mai mult cu interesul și corupția. Orbit de interese politicianiste și înțelegând greșit ce fel de Împărat este Iisus, Irod L-a urât din fașă. Așa că a procedat mișelește: nereușind să-l găsească personal a ordonat pruncucidere pentru toți copiii mai mici de 2 ani.

Aud că unii istorici contestă acest act. Ei uită intenționat că Biblia este și un izvor documentar istoric și că alte documente confirmă și cifra pruncilor uciși: 14.000. Ce ușor te poți face de râs: nu dai crezare unor acte oficiale, dar crezi altul care le contestă. Cam la fel se întâmplă și cu data Nașterii. Există păreri diferite dar se scapă din vedere un lucru esențial: unele sărbători au fost intenționat plasate în preajma celor păgâne, tocmai pentru a le spiritualiza și desăvârși. Calendarul nu este decât o marcare a trecerii timpului spre veșnicie. Iar Nașterea a fost despărțită de Botezul Domnului tocmai în sec. III.

Gestul lui Irod dezvăluie un adevăr valabil și astăzi: puterea îmbată. Dacă vechii împărații romani se pretindeau zei, astăzi infailibilitatea mai bântuie prin mințile unora, fie ei politicieni, patroni, clerici sau chiar oameni simpli. Aceștia ar trebui să repete mai des “nu este om care să trăiască și să nu greșească”. Însuși Hristos a fost ispitit, dar n-a greșit. Tocmai aici se arată puterea Întrupării: firea divină ajută firea umană. Dumnezeu se face om ca omul să devină dumnezeu după har.

De aceea, deși pare că lumea este total ostilă venirii lui Hristos, șanse de îndreptare există. Iată, Nașterea Sa este anticipată nu doar în poporul ales (tot Vechiul Testament vorbește despre Mesia) ci și de popoarele străine iudaismului, Cei trei Magi nu sunt decât expresia clară a faptului  că Dumnezeu este Unic, religiile fiind doar forme de exprimare ale Iubirii, mai mult sau mai puțin apropiate de Adevăr. Iar noi, creștinii, credem că creștinismul este Calea, Adevărul și Viața, din moment ce Hristos este Unicul Fiu al Tatălui, alt Dumnezeu făcut om nemaiexistând. Cel mult, unele religii fac referire tot la El.

De aceea, Bisericii nu-i este frică de istoria religiilor, ci chiar a introdus-o în programa orei de religie (mă mir că majoritatea celor care vorbesc despre asta nu știu încă, dar altă dată voi scrie pe larg).

Tot din motiv că Hristos este Lumina lumii, Biserica practică botezul pruncilor. Atunci când știi care este ținta drumului în viață, când ai găsit Iubirea ca lumină a vieții, ce motive te pot reține să oferi toate acestea și urmașilor tăi? Relativismul critic față de Botezul în Hristos nu trădează decât îndoiala sau neștiință. E dreptul fiecăruia să-și aleagă drumul în viață, dar e și dreptul părinților de a oferi copiilor ce cred ei că este bine. Restul este doar război ideologic cu Biserica, iar asta nu este ceva nou, creștinismul fiind, în statistici, cea mai prigonită religie de pe glob.

Revenind la Magi, observăm că ei cunosc foarte bine Cine este Pruncul. Deși este în loc sărăcăcios, i se închină ca lui Dumnezeu și îl cinstesc cu daruri: aur, smirnă și tămâie. Acestea sunt primele donații făcute în creștinism, deși unor contemporani zgârciți nu le place ideea de donație, fie ea privată sau instituționalizată.

Dar donația nu este decât o expresie a dăruirii și a recunoștinței, cum spune Sf. Pavel “Dacă noi am semănat la voi pe cele duhovniceşti, mare lucru este oare dacă pe cele pământeşti ale voastre le vom secera?”

În realitate și Hristos a avut pungă cu bani, în care strângea donații. Doar că El învăța că banii pot deveni mijloc de expresie a dragostei. Acesta este adevăratul scop al donației. Nu afacerismul, nu îmbogățirea, nu luxul. De pildă, Papa Francisc a indicat recent nu mai puțin de 15 „maladii” ale Curiei Vaticanului, demascând o luptă lumească a ierarhilor, pentru putere și privilegii. Practic, a reiterat, pe scurt, ceea ce Sf. Ioan Gură de Aur critica încă din sec. IV în faimosul „Tratat despre preoție”. Îmi permit să mai adaug una de care se vorbește mai rar: boala manipulării cuvântului divin în interes lumesc.

Dar milostenia, dăruirea, trebuie înțelese nu ca acte de complezență în Sărbători, ci ca mijloace de realizare a echitației socio-economice. “Cel ce are două haine să dea una celui ce nu are” îndemna și Ioan Botezătorul. Azi însă mulți trăiesc după principiul luării hainei de pe celălalt. Altfel cum să-ți explici că 98% din resurse sunt deținute de 2% din pământeni?

Prin urmare, Nașterea Pruncului este un act absolut de dăruire: Dumnezeu se dăruiește pe Sine omului. Din aceasta ar trebui să învățăm că și noi suntem obligați moral, dacă vrem să fim desăvârșiși, să ne dăruim către aproapele nostru, nu doar să îi dăruim ceva. Nici măcar donația, darul sau dăruirea nu pot înlocui acest deziderat: să ne dăruim aproapelui cum și Hristos s-a dăruit nouă. Acesta este adevăratul spirit al Crăciunului.

Din păcate, mulți transformă acest spirit într-o magie a Crăciunului. Adică în ceva neînțeles, din moment ce magia ține de ocultism. Astfel, Crăciunul este ocultat cu tot felul de „tradiții” lipsite de sens creștin.

Masa de Crăciun (ca și cea de Paști) devine astăzi axul central al Sărbătorii, când, de fapt, ea era o agapă frățească de la sfârșitul Liturghiei. Mi-e teamă că azi sunt creștini care nici măcar nu se mai închină când se așează la această masă, darămite să mai meargă la Euharistie (așa se mai numește Liturghia, însemnând mulțumire adusă lui Dumnezeu).

Dar ocultarea nu se oprește aici. Chiar și Pruncul Hristos este ocultat. Nașterea Lui este camuflată sub venirea lui Moș Crăciun, care ne umple viața cu grijile bradului, globulețelor, pregătirilor, porcului, etc. Atât de tare este agitația materială în jurul Sărbătorii, că se uită de Sărbătorit. El rămâne și azi expulzat în grajdul vieții noastre, în vreme ce Crăciunul a devenit o sărbătoare gurmandă (după mâncăruri), disco (după luminițe) și artizanală (după cadourile din ce în ce mai “inedite”), care pe mulți îi epuizează în loc să-i zidească.

Ocultată este și latura familială a Crăciunului, de care se spune că este o sărbătoare a familiei. Aici avem o dublă eroare de apreciere.

Prima este una de fundament teologic. Este adevărat că orice prunc desăvârșește familia, fiind rodul dragostei dintre părinți. Doar că Hristos nu este rodul familiei compusă din Fecioara Maria și Iosif, care îi este doar un tată formal. Teologic vorbind Hristos se naște din mamă fără de tată și din Tată (Dumnezeu-Tatăl) fără de mamă. Astfel, familia lui Hristos este cea mai extinsă. „Mama Mea şi fraţii Mei sunt aceia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l îndeplinesc“ va zice Hristos, uimind pe cei care susțineau că îi cunosc familia. Pe Cruce va încredința pe Fecioara Maria lui Ioan Evanghelistul, zicându-i “Iată mama ta”, iar Fecioarei îi spune despre Ioan “Iată fiul tău”. Prin urmare Crăciunul este o sărbătoare a familiei celei mari, noi creștinii fiind toți frați, cu Dumnezeu drept Tată și Biserica drept Mamă.

A doua eroare ține de fundamentul social al familiei. Ideea de familie creștină extinsă intră în contradicție cu imaginea individualistă a familiei de tip occidental. Secularizarea a destrămat sentimentul frățietății dintre creștini, prin urmare familia a fost transformată egocentric într-un fel de “celulă de bază” a societății, fără legătură cu alte familii.  Ea își petrece Crăciunul nu în jurul lui Hristos, ci în jurul bradului, închisă în propria casă, eventual cu bunicii și nepoții. Asta este și un efect pervers al risipirii vieții într-o rutină zilnică ce omoară familia: fiind nevoiți să-și câștige traiul zilnic, soții trăiesc mai mult în lume, ca angajați activi în societate, dar nu prea mai apucă să își trăiască viața de familie. Așa că sărbătorile devin niște insule în curentul vieții, de care soții se agață pentru a-și regăsi familia pierdută în vâltoarea secularismului individualist. La români mai există un aspect interesant al acestei perversiuni, extinderea asupra relațiilor spirituale dintre nași si fini. Sărbătorile sunt un bun prilej de a regăsi firescul relației naș-fin, dar și aici avem slăbiciuni, deoarece nășitul tinde să devină azi mai mult o formalitate. Așa că se mai fac încă vizite reciproce, dar trendul modernismului este acela de a destrăma și această relație spirituală.

De fapt, modernismul secularizant tinde să oculteze orice aspect al vieții noastre, nu doar Crăciunul. Întreg spiritul creștin-european este astăzi afectat.  Deunăzi observam jurământul depus de autorități (președinte, miniștrii etc.). Nu știu câți au remarcat frumoasa formulare, în care cel ce jură făgăduiește să-și depună toată puterea și priceperea spre “propășirea spirituală și materială a poporului român”. Vedeți? Spiritualul este pus înaintea materialului. Nu cumva politicienii au ocultat acest jurământ, câtă vreme ei se zbat (și se bat) pentru interese majoritar materiale, care nici nu mai par ca fiind ale poporului?  Așa se explică și încrederea enormă în noul președinte. În fapt, majoritatea speră că-și va respecta jurământul. Așteptările sunt enorme. Cred că mai mari decât față de Dumnezeu.

Este Crăciunul. Bine ar fi ca Hristos să se nască și în viețile noastre, nu doar în biserici.