O Evanghelie din care învățăm valoarea prieteniei, importanța fidelității în relația dintre oameni și bucuria de a fi dăruit cu o chemare pe care poți să o împlinești. Nu numai în plan uman. Și totul pornind de la un „om oarecare”, așa cum oarecare este și omul cel oarecare căzut între tâlhari așa cum este și omul care avea doi fii (Luca 15, 11).

Domnul Hristos folosește formula aceasta de introducere în parabolă pentru a ne arăta că oricare dintre noi putem fi personaj parabolei. Unul din care izvorăște înțelepciunea sau unul care propune refuzul învățăturii acesteia. Omul acesta „oarecare” face o cină mare și cheamă mulți oameni. Nu e reflexul omului de azi de a face cină ca să răsplătească vreun ajutor ori să se simtă bine. Cina era un spațiu al sacrului comunitar. O punte de încredere în ziua de mâine. Este deschiderea unei perspective noi. De aceea Prânzul din cetatea Ierusalimului din Joia Mare îl redenumim ca fiind Cina Domnului. Sau, dacă admitem că acea Cină nu se încheie de veacuri, Ospățul Stăpânului Înviat. Nu este întâmplător, și noi înțelegem aceasta, că Omul Oarecare care propune praznicul pare a fi Tatăl Ceresc Care ne cheamă la masa pregătită. Și trimite pe Sluga Sa, Hristos purtând și numele de Ebed Yahve tradus ca Mesia-Slujitor (Isaia 53 reluat de Matei 12), pentru a chema la cină. Fără nici o obligație. Veniți, strigă sluga din porțile caselor – că iată toate sunt gata! (Luca 14, 17). Veniți, strigă Hristos din dreptul porții sufletelor noastre, iată, toate sunt gata! Și noi, asemenea celor trei prieteni chemați dintâi, suntem preocupați de altele, ne pierdem în scuze prin preocupări. Cel dintâi dintre chemați e cu ochii pe o țarină nou cumpărată ce tocmai pleacă să o privească. Al doilea caută după perechea de boi ce tocmai o cumpărase. Iar un al treilea vrea să se bucure de femeia ce tocmai și-o luase. Nu e ironic Hristos. Găsește cele trei preocupări care definesc nu numai firea umană ci și o oarecare preocupare a liderilor lui Israel din vremea aceea. Unii, fariseii, sunt priviți ca unii care vor să „cumpere” mereu țarina crezând că vestirea credinței este un dat geografic. Cărturarii sunt cei care cred în dinamica gândirii prinsă-n jug. Iar saducheii gândeau la cele ale împlinirii trupului dar fără finalitatea în înviere. Nu e altă icoană decât a lumii de astăzi. A omului care chiar crede că orice este mai important decât chemarea lui Dumnezeu. Care nu aude chemarea lui Dumnezeu pentru că o bruiază cu oftaturile de fericire ale bogăției.

Hristos Domnul ne creionează reacția Tatălui-Stăpân la refuzul chemării la Cină. De pe haturile neputinței și uitării sunt ridicați săracii, neputincioșii, orbii și șchiopii și invitați la Cină. E mesajul cel mai realist al Mântuitorului adresat poporului celui ales. Prin atitudine și preocupare ratau invitația la cină. Și intrau în sala cea mare a Împărăției popoare ce ei le socoteau „defecte” și cărora le găseau mereu câte ceva de reproșat. Lărgirea Împărăției pentru Neamuri. E prima și ce mai de preț lecție a parabolei acesteia. Și cum limitele ei sunt, de fapt, nelimitate. Căci zice stăpânul slugii sale: „Ieși la drumuri și garduri și silește să intre, ca să-mi umple casa”! (Luca 14, 23). Unii ar putea vedea aici un semn de supărare și disperare al omului oarecare. În fapt avem de a face, discret, cu icoana Celui ce-și cheamă prietenii la Ospăț iar ei cred că asta nu contează. Că nu e important răspunsul. Am auzit deseori pe câte unul spunând cu emfază cum a refuzat chemarea uni a sau altuia ca și cum l-ar pedepsi pe cel care-l cheamă. Alții se dau chemați fără a fi, intră buzna în liniștea câte unui Ospăț și se pun în capul mesei ca și cum i s-ar cuveni asta. Chemarea lui Dumnezeu este poruncă discretă. Un susur de iubire al Tatălui. Al tatălui care ne oferă Ospățul-Cer.

Finalul pildei este cu trimitere către noi: „Căci zic vouă: Nici unul. Din bărbații aceia care au fost chemați nu va gusta din cina mea” (Luca 14, 24). O zice stăpânul, om-oarecare, sau Stăpânul, Tatăl nostru? Cert este că în drum spre sărbătoarea Betleemului Evanghelia aceasta ne aduce aminte că Nașterea Domnului este parte din planul mesianic al mântuirii noastre. Că Hristos vine, trimis de Tatăl,  în mijlocul nostru ca un Slujitor al omului pentru ca omul să-și recapete chemarea. Este cea mai de preț lecție a Evangheliei. Ea ne învață că a fi credincios înseamnă a răspunde cu voia ta voii Tatălui și că nu orgoliul împlinirii propriei voințe este bucuria Tatălui. Că a fi slujitor al lui Dumnezeu-Gazda Ospățului nu înseamnă a înfuleca din cele ale săracilor ci a le dărui discret, gingaș și cuprinzător acestora. Din încredințarea Tatălui. Că a fi chemat înseamnă a intra în voia Stăpânului indiferent de locul în care te situezi. Fie pe drum, fie la garduri, fie în piețe ori în patul neputinței. Dumnezeu-Tatăl ne vrea pe toți la Sine și nu are a pierde pe nimeni. Chemarea nu este doar pentru unii care i se dau prieteni ori care se cred a fi prieteni fără să fie. Prietenii Stăpânului și-i alege El. Invitația la cină ne privește pe toți. Cina este mare. Ne încape pe toți. Răspunsul la chemare ne aparține. Dumnezeu-Chemare. Omul-răspuns. Cine confundă lucrurile, se lipsește de Ospăț.