Vorbind despre iubirea de aproapele, Cuviosul Avă Dorotei îi aseamăna pe nevoitorii lui Hristos cu nişte linii care merg de la circumferinţa cercului către centrul lui.

Liniile, cu cât se apropie mai mult de centru, cu atât se apropie mai mult şi una de alta. Şi nevoitorii lui Hristos, cu cât se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât se apropie mai mult unul de celălalt prin iubirea adevărată. Orice cale a minţii şi a inimii este nesfârşită, atunci când ţinta ei este Dumnezeu. Frica de Dumnezeu este curată, rămâne în veacul veacului; sporirea în înţelepciunea lui Dumnezeu este nesfârşită; sporirea în iubirea de aproapele, atunci când această sporire este în Dumnezeu, este nesfârşită. Viaţa pământească nu este de ajuns pentru săvârşirea acestei căi duhovniceşti! Nu te poţi sătura de iubirea în Dumnezeu faţă de aproapele! Dimpotrivă, poţi săvârşi degrabă calea, te poţi sătura repede şi cu prisosinţă de iubirea pentru aproapele atunci când obiect al dragostei este numai omul. Focul iubirii cere multă hrană pentru a fi statornic şi a spori.

Când îl hrăneşte Dumnezeu, el se înteţeşte neîncetat, nu are hotar, dar când omul îl hrăneşte cu sine însuşi, hrana focului e sleită în scurtă vreme, focul se întunecă şi se stinge. Iubirea trebuie să se hrănească cu Dumnezeu, cel Nemărginit: nu are hrană de ajuns în mărginitele însuşiri omeneşti, oricât de minunate ar fi acestea.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu, Editura Sophia, 2012, pp. 153-154)