„Căci cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, osândă își mănâncă și bea, nesocotind Trupul Domnului” (I Corinteni 11, 29). Acum, revenim la aceste cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel și ne întrebăm care este înțelesul adevărat al acestora. Pentru că, după cum am văzut, nici Biserica primară și nici Sfinții Părinți nu au tălmăcit ca alternativă la „mâncarea și băutura cea cu nevrednicie”. Căci dacă din cauza „nevredniciei” mele nu mă apropii de dumnezeieștile Daruri, resping și refuz dumnezeiescul dar al iubirii, împăcării și vieții, mă excomunic pe mine, căci „dacă nu veți mânca Trupul Fiului Omului și nu veți bea Sângele Lui, nu veți avea viață în voi” (Ioan 6, 53).

Totuși, dacă „mănânc și beau cu nevrednicie”, mănânc și beau osânda mea. Sunt osândit dacă nu primesc și sunt osândit dacă primesc, căci cine a fost vreodată „vrednic” să fie atins de dumnezeiescul Foc și să nu fie mistuit? Încă o dată, din această capcană nu există scăpare prin intermediul judecăților omenești atunci când folosim pentru dumnezeieștile Taine criteriile, măsurile și raționamentele noastre omenești. (…) Crucea vieții creștine este descoperită nouă în Sfânta Euharistie: imposibilitatea de a adapta creștinismul la măsurile și capacitățile noastre; imposibilitatea de a-l primi după rânduielile lui Dumnezeu, și nu ale noastre. Care sunt aceste rânduieli? Nicăieri nu le găsim mai bine exprimate decât în cuvintele pe care preotul le rostește în timp ce înalță Sfântul Disc și care în Biserica primară erau cuvintele invitației la primirea Sfintei Împărtășanii: „Sfintele Sfintelor!”.

Cu aceste cuvinte și, de asemenea, cu răspunsul credincioșilor la acestea – „Unul Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos…” – judecățile omenești în întregime se apropie de sfârșit. Cele sfinte, Trupul și Sângele lui Hristos, sunt numai pentru cei care sunt sfinți. Dar nimeni nu este Sfânt, decât Unul Sfânt Iisus Hristos. Și astfel, la nivelul jalnicei „vrednicii” omenești, ușa este încuiată; nu există nimic ce putem oferi și care ne-ar face „vrednici” de acest Dar Sfânt. Într-adevăr nimic, cu excepția Sfințeniei lui Hristos Însuși, pe care El în nesfârșita Sa dragoste și milostivire ne-a împărtășit-o și nouă, făcându-ne „seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt” (I Petru 2, 9). Sfințenia Sa, și nu a noastră, este aceea care ne face sfinți și astfel „vrednici” a ne apropia și a primi Sfintele Daruri.

(Alexander Schmemann, Postul cel Mare, Editura Doris, pp. 155-157)