Sufletul care a defăimat pe Ziditorul pentru plăcerea zidirii trebuie să vindece cu durere de bunăvoie dulceața cea volnică și cu întristare de bunăvoie desfătarea prin care s-a lipsit de dumnezeiasca lumină.

Și fiindcă pedeapsa curățește greșeala, drept este să primească pedeapsă cel care a îndrăznit să săvârșească păcatul. Dar fiindcă omul, păcătuind, a defăimat culmea binelui și l-a schimbat cu o zidire netrebnică și lesne de defăimat, care este mare ocară a Prea Înaltei și Prea Cinstitei Măriri, cu cuviință este ca cel care a ocărât un asemenea Stăpân să se smerească și să se defaime de bunăvoie până la pământ. În acest fel se nevoiesc aceia cărora le-a deschis Dumnezeu ochii cu această cerească lumină, să-și ispășească păcatul pentru ca să se învrednicească iertării. Dar pentru că păcătuim mai mult la Dumnezeu, cu lucrul, cu trupul și cu sufletul, este de trebuință să facerm odată cu ispășirea și jertfa către Stăpânul, cu cele de mai sus trei fapte bune. Cu milostenia, jertfim lucrul; cu postul jertfim trupul și cu rugăciunea, duhul.

Toate păcatele se fac sau împotriva lui Dumnezeu, sau împotriva noastră, sau împotriva aproapelui, și la aceste trei păcate sunt ispășitoare și plătesc aceste trei fapte bune; postul, pentru noi; milostenia, pentru aproapele, și rugăciunea pentru Dumnezeu. Cine dorește să îmblânzească pe Dumnezeu către sine, trebuie să se silească la aceste trei fapte bune.

(Agapie Criteanul, Mântuirea păcătoșilor, Editura Egumenița, 2009, pp. 355-356)