A treia duminică pregătitoare dinaintea Postului Mare ne amintește a doua venire, în slavă, a Domnului Iisus Hristos, când va judeca lumea, la Judecata de Apoi. Atunci vor sta toate neamurile înaintea Lui, iar El le va despărți de-a dreapta sau de-a stânga Sa. Regăsim astfel și în Evanghelia de astăzi cele două căi, vedem unde duc ele și că se despart. Cel ce vine prin smerenie și pocăință merge pe calea cea strâmtă a lepădării de sine, a iubirii de Dumnezeu și de oameni, sfârșind „binecuvântat”, de-a dreapta Domnului. Cel ce vine prin mândrie și mânie merge pe calea cea largă a afirmării de sine, a egoismului și sfârșește prin a fi blestemat de-a stânga lui. Sfânta Biserică ne accentuează această realitate ca un semnal de alarmă.

Judecata de Apoi ne arată, în primul rând, că istoria lumii are un sfârșit. După cum a avut un început, are și un sfârșit. Dar nu începutul susținut – fără nicio dovadă – că lumea a apărut la întâmplare, din nimic, fără niciun obiectiv și a ajuns prin evoluție la maimuță și apoi la om. Noi nu credem în acest început, nu acceptăm această batjocorire a omului. Noi credem în începutul descoperit nouă de Însuși Creatorul, Dumnezeu. El S-a făcut Om, arătându-ne că ne-a creat ca să creștem agonisind har, pentru a ajunge asemenea Lui. Acesta este adevăratul nostru început și sensul vieții noastre. Legat de acest început, Iisus Hristos ne arată că există și un sfârșit și ne redă semnele prin care să recunoaștem apropierea Lui.

(Preotul Boris Răduleanu, Semnificația Duminicilor din Postul Mare, vol. II, Editura Bonifaciu, București, 1996, pp. 28-29)