„Şi veniţi să stăm de vorbă, zice Domnul; şi de vor fi păcate­le voastre cum e purpura, ca zăpada le voi albi, şi de vor fi precum cârmâzul, ca lâna le voi albi” (Is. 1, 18). În multe locuri ale Scripturii avem asemenea termeni, ca şi cum Dumnezeu S-ar coborî la nivelul oa­menilor pentru judecată. Căci astfel este: „însuşi Domnul va veni la judecată cu bătrânii poporului Său şi cu conducătorii lui” Is. 3, 14 şi la Miheia, care are astfel: „Ascultaţi deci cuvântul Domnului. Domnul a spus: Scoală-te, fă judecată cu munţii, căci Domnul are judecată cu poporul Său şi cu poporul Său discută. Poporul Meu, ce ţi-am făcut? Sau cu ce te-am întristat? Sau cu ce te-am tulburat? Răspunde - Mi?” (Mih. 6, 1-3). Şi este cuvenit ca judecata dumnezeiască să nu fie tiranică, ci mai degrabă comună cu cea a judecătorilor dintre oameni, dându-le loc de apărare celor judecaţi, pentru ca văzând cineva dreptatea că îi este lămurită, chiar şi la pedeapsă, să fie de acord cu judecăţile de netăgăduit ale lui Dumnezeu, încuviinţând că sunt aduse asupra lui după toată dreptatea, ca să vadă şi lăsarea [păcatelor] iertate făcută cu raţiune şi ordine în privinţa lui.

Scriptura le personifică pe acestea nu ca şi când Judecătorul ar dori ca fiecăruia dintre noi să pună întrebări acuzatului şi să pri­mească răspunsuri, ci ca să producă în noi îngrijorarea şi să nu ne­glijăm apărarea. Probabil că printr-o putere nespusă într-o clipită tot traiul vieţii noastre va fi imprimat ca pe o tablă în memoria su­fletului nostru. Şi astfel vom auzi atunci aceasta: „I-au înconjurat pe ei sfaturile lor, înaintea feţei Mele s-a făcut” (Os.  7, 2). Şi cărţile menţionate în Daniel ce altceva ar arăta decât că Domnul stârneşte în memoria oamenilor imaginile celor înfăptuite, încât fiecare să şi le aminteas­că pe ale lui, ca să vedem pentru ce suntem pedepsiţi?

De aceea, după spălarea şi curăţirea de murdăria păcatelor, după iertarea răutăţilor din suflet înaintea ochilor lui Dumnezeu, încetarea celor rele şi dobândirea experienţei faptelor bune, după căutarea judecăţii, scăparea celui nedreptăţit, judecata în favoarea orfanului şi îndreptăţirea văduvei, atunci [abia] este chemat [popo­rul] să stea de vorbă [cu Dumnezeu], primind făgăduinţa că va fi al­bit ca zăpada sau ca lâna.

(Sfântul Vasile cel Mare, Comentariu la cartea profetului Isaia, Editura Basilica a Patriarhiei Române, pp. 67-68)