Preacuvioase Părinte, astăzi, mănăstirile și-ar putea relua misiunea aceasta de culturalizare, pe care au avut-o dintru început pentru comunitățile din preajma lor?

La sfârșitul secolului XX, cultura a divorțat de spiritualitate și și-a revendicat o dimensiune autonomă. E greu de spus că ar putea Biserica să-și asume aceeași misiune culturală pe care a avut-o în timpul mitropoliților Varlaam, Dosoftei sau Andrei Șaguna, când, efectiv, cele mai importante evenimente culturale au pornit de la Biserică. Acum sunt atâtea centre universitare și culturale, încât e puțin probabil ca oamenii însetați de cultură profană să mai ajungă vreodată să mai apeleze la Biserică pentru acest lucru.

Desigur, oamenii care sunt foarte atașați de Biserică, prin Biserică se și culturalizează. Omul care dorește să cunoască spiritualitatea se folosește și de cultură ca de o pârghie. În cele mai multe cazuri, cultura este autonomă. Dar la omul duhovnicesc, ea nu mai este autonomă, ci vine în sprijinul spiritualității. Și când omul iubitor de spiritualitate are și cultură, cultura îl ajută foarte mult. Fiind o pârghie, ea transmite bogăția duhovnicească pe care acesta vrea să o împărtășească și altora. Cultura este bună să vină să slujească spiritualitatea. Dar când ea a reprimat în fața valorilor spirituale, atunci se poate vorbi de un rol mai puțin creativ al ei, ba chiar de influențe malefice ale culturii, când omul face cultură pentru cultură, artă pentru artă ș.a.