Lecția celor 12 ani (Luca 8.41-56)

Avem obligația să reînvățăm să nădăjduim. Nici o boală nu ne dărâmă cât suntem în întâmpinarea Domnului. Și nici o moarte nu ne este moarte câtă vreme în miezul ei locuiește Învierea. Năluca unei frici fără precedent ne tulbură liniștea personală și socială. Țineți-vă tari. Fiți curajoși în a-L întâmpina pe Domnul. Și priviți morțile noastre în Lumina Învierii. Singura pe care întunericul nu o poate cuprinde.

Abia trece Hristos peste marea Tiberiadei. Vindecase, pe țărmul celălalt,  de îndrăcire un om și comunitatea Gherasenilor părea că-l urăște pentru paguba în porci. Oricum era agitată tare. Atât de agitată că nu stă să-l asculte. La pierderi sunt mai ascultați paznicii porcilor – porcarii – decât Dumnezeu. E o furie pe care Hristos știe să o vindece. Lasă drept gaj de sfințenie pe cel dezdrăcit. Pe acela nu aveau cum să-l nu-l asculte. De aceea Domnul îl trimite înapoi în cetate spre a spune tot ce a făcut Dumnezeu pentru el. Omul pierdut. Omul îngropat de viu în cimitirul vecin cu izlazul unde pășteau în turmă porcii (Luca 8, 39). Un verset desparte reacția omului de reacția mulțimii din Capernaum. Îl așteptau. Între ei Iair, mai marele sinagogii din cetatea iudee. Om important și – pentru cine cercetează un pic istoric momentul – extrem de apreciat de cunoscătorii Legii de vreme ce ocupa un astfel de loc. Iair ne arată că atunci când îți iubești copiii nu încap orgolii. Cade la picioarele lui Iisus, intuind, cel mai probabil, că dincolo de glasul Învățătorului se află vibrația minunii Împărăției. Domnul vine dintr-un spațiu al refuzului într-unul al aclamării. Evită oarecum tensiunea momentului grăbind să meargă spre casa lui Iair. Pe cale- minunea. O femeie cu scurgere de sânge de 12 ani – completarea „care cheltuise toată avuția ei cu medicii” apare doar în unele manuscrise, Luca, doctor, evitând se pare orice expresie defavorabilă colegilor săi – își află vindecarea prin atingerea de Hristos. Un intermezzo interesant în text. Scurgerea de sânge – în general semn de feminitate și maternitate – devenise pentru femeie povară și boală. Hemoragie. Cuvânt care încă ne bântuie. Asta însemna că numai pe stradă putea să își afle vindecarea. Legea prevedea cu strictețe normele viețuirii ei în comunitate. Era în fapt exclusă. Nimeni nu angaja o femeie cu scurgere de sânge, nimeni nu avea voie să o invite la masă ori sărbători – pentru a prăznui cu bucurie –  ba chiar nu putea fi subiect de pomană, de dăruire. Era ca un permanent semn de sminteală. Asemeni îndrăcitului din textul Duminicii trecute, amintit de noi în deschiderea gândului nostru de astăzi. Ascuns în cimitir să nu deranjeze comunitatea. Femeia era tot o agonică social. Oamenii în afara Legii duhovnicești ce dinamiza o societate rigidă și totuși umană ca aceea a iudeilor Vechiului Testament. De aici reacția Mântuitorului care întreabă cine s-a atins de ciucurii hainei ce purta – semn al apartenenței la Lege. După unii exegeți, chiar semn al rabinatului Mântuitorului în miezul lumii de atunci. Împletitură de trei fire albe și unul albastru, ciucurii erau mândria înveșmântării unui bărbat iudeu, semnul distinctiv al apartenenței la rânduiala Legii. Apostolii nu înțeleg întrebarea Mântuitorului. El întrebase cine s-a atins de El, dar ei Îl vedeau înghesuit de oameni, atins de ei, strâmtorat de-a dreptul. Nu. Nu e o baie de mulțime, ci reacția unor oameni sufocați de suferințe și așteptări ce par că-și eliberează neputințele în efortul de a-l atinge pe Hristos. Din grămada aceea – gest de nevoie strigată – se naște ceea ce unii numesc „înghesuiala la moaște”, dar nu mai insist. E gestul firesc al bucuriei nădejdii. Atunci când le ai. Când ești calp sufletește nu poți înțelege nimic din gesturile tandre ale cordialității umane.

Parcă temându-se că  va fi vădită și pedepsită, femeia bolnavă recunoaște că ea este cea din cauza căreia Domnul a simțit „o putere ieșind din El” (Luca 8, 46). Să se fi temut femeia că dacă nu recunoaște i se va reaprinde focul rănii din sânge? Domnul face iar, ca pe celălalt țărm al mării, dintr-un om pierdut și izolat un Vestitor al slavei Sale. O femeie-apostol după ce fusese o femeie-exclusă. Din cimitirul social în mijlocul admirației. E sensul major al Evangheliei acesteia. Vindecă Domnul o femeie cu scurgere de sânge de 12 ani și se îndreptă către o fetiță de 12 ani care moare. Femeii îi spune: credința ta te-a mântuit. O credință vădită, mărturisită. Dar fetița? Ce șansă are? Pentru aceia care neagă cu înverșunare mijlocirea sfinților Evanghelia aceasta cred că ar trebui să le fie lecție. Lecția mijlocirii lui Iair. A durerii sfinte a unui tată care cere ajutorul. O văduvă- mamă, în Nain. Un rabin- tată, în Capernaum. Două surori- Marta și Maria- în Betania. Femeii din Evanghelia de astăzi îi spune Domnul: „mergi în pace!” certificându-i vindecarea. Atingere, vindecare, mărturisire, certificare. Pare, nu-i așa, un protocol dumnezeiesc ce ne însoțește clipele de boală și în care nădăjduim toți. Iisus nu se oprește din mersul Său însă. Se apropie de casa mai marelui sinagogii. Un om important nu e mai important decât o femeie cu scurgerea de sânge- un nimeni social? La Dumnezeu niciodată. El nu e aleatoriu în binecuvântări. Numai noi suntem aleatorii în acceptarea adevărului că ne iubește în mod egal. Egal, adică  enorm. Egal, adică infinit.

În pragul casei lui Iair jale. Fetița murise. Pare că exact dialogul cu Apostolii și femeia însângerată îl făcuse pe Hristos să întârzie. Să rateze, la prima vedere, ultima șansă de a o menține în viață. De aceea „cineva” dintre cei de la casa lui Iair îi aruncă: „Fiica ta a murit! Nu mai deranja pe Învățătorul!” (Luca 8, 49). Pare o ironie. „Tu nu vezi că numai gura e de El. Că învață și atât...?”. De aici cuvintele  liniștitoare dar ferme ale Mântuitorului: „Nu te teme, crede numai și ea va fi mântuită” (Luca 8, 50). Pare extrem de greu. Iar mântuit e un verb care se conjugă la timpul eshatologic, un viitor pe care nu-l cunoaștem. Numai în inima lui Iair să nu fii.  Sau a Ucenicilor-martori: Petru, Iacov și Ioan. Doar că, privind exact în lumina viitorului eshatologic – care este luminat de Lumina Învierii – înțelegem mai bine de ce i-a ales Hristos pe ei. Țineți minte, sunt convins, că va urma, pe Tabor, Schimbarea la Față a Domnului (Matei 17, 1-9 și locurile paralele). Cei trei vor fi și acolo martori. Să poată identifica Lumina Învierii cea dinainte de Înviere. Pentru că exact aceasta urmează și pentru fiica lui Iair. Învierea cea dinainte de Învierea Domnului Însuși. Este ridicarea vălului morții de pe firea umană. Reașezarea ei în Raiul lui Adam și al Evei. Și Ucenicilor care privesc lumina ce-L cuprinde și aud glasul ce-L mărturisește ca Fiu Preaiubit, Domnul le redă curajul: „Sculați-vă și nu vă temeți!”. Ca și lui Iair. Încurajarea prin Înviere a celor care sunt puși dinaintea înspăimântătorului necunoscut ori a morții este rodul prezenței Domnului în mijlocul nostru ca oameni.

Cuvintele Domnului către familie – „Nu plângeți, fiindcă nu a murit, ci doarme” – aduc aminte de tandrețea ce L-a emoționat și în momentul învierii tânărului din Nain. Nu. Nu avem un Dumnezeu glacial, înghețat în puterea Sa. Ci Un Dumnezeu-Om care ne simte. Ne susține. Ne mângâie. Luând fata de mână îi poruncește: „Copilă, scoală-te!” (Talita, koumi – Marcu 5, 41). E ca la Facerea lumii: „Să fie lumină!”.  E ca la tânărul din Nain: „Tinere, ție-ți zic scoală-te!”.  E ca în cazul prietenului Lazăr din Betania: „Lazăre, ieși afară!”. Un Dumnezeu care face lumea prin cuvânt și tot prin Cuvânt o restaurează. Hristos se vădește în învierile ce le face Dumnezeu viu care dă din Viața sa ca noi să nu mai vedem moartea. Înviată, copila lui Iair e prilej de mirare pentru părinți, cărora Hristos Domnul le poruncește să nu spună nimănui. Adâncul de smerenie care învie! I se dă fetei să mănânce. Semn de înviere. Nu, nu o nălucă s-a întors între ai săi, ci fetița pe care ei o cunosc. Care a trăit până acum câteva clipe în mijlocul lor, bucuria și sensul lor.

La vremea când femeia de pe cale se îmbolnăvea, fetița lui Iair se naște. O feminitate care moare și o alta care se naște. În Hristos și numai în El femeia își redobândește sensul împlinirii vieții. O maternitate e compromisă- a femeii bolnave. O alta este promisă- aceea a unei fetițe ce umplu lumea de nădejde. Dacă mergem pe concepția iudeilor din acea vreme ne gândim: Dacă  din fiica lui Iair se naște Mesia? Din femeia bolnavă nu se mai putea naște. Cu moartea fiicei lui Iair murea și nădejdea nașterii lui Mesia. Ori Mesia Însuși repune ordine în vieți și speranțe. Întrupat Dumnezeu învie feminitatea și o așează în rodirea ei cea mai de preț: credința în Dumnezeu! E fascinant dacă gândim cum 12 ani se construiesc două idealuri diferite, două sensuri ce se conjugă la timpul eshatologic. Avem obligația să reînvățăm să nădăjduim. Nici o boală nu ne dărâmă cât suntem în întâmpinarea Domnului. Și nici o moarte nu ne este moarte câtă vreme în miezul ei locuiește Învierea. Năluca unei frici fără precedent ne tulbură liniștea personală și socială. Țineți-vă tari. Fiți curajoși în a-L întâmpina pe Domnul. Și priviți morțile noastre în Lumina Învierii. Singura pe care întunericul nu o poate cuprinde.

Sursa: tribuna.ro

De la același autor

Ultimele din categorie