Când lumea toată a devenit creștină, identificându-se cu credința creștină, și a adoptat cultul creștin, semnificația acestei lepădări (de satana) a început să se piardă fiind pe punctul de a fi considerată un ritual arhaic și anacronic, curiozitate care nu trebuie să fie luată în serios. Creștinii s-au obișnuit definitiv cu ideea că creștinismul este parte integrantă a lumii și că Biserica nu este decât o expresie religioasă a valorilor terestre. Noțiunea de tensiune sau de conflict între credința creștină și lumea exterioară s-a estompat în conștiința creștină modernă.

Astăzi încă, în ciuda prăbușirii evidente a atâtor lumi, imperii, popoare și state așa-zis creștine, nenumărați creștini sunt încă încredințați că nu există nimic fundamental negativ în lumea noastră și că este perfect posibil să accepte modul ei de viață, valorile și prioritățile ei, împlinind concomitent și datoriile religioase ale creștinului.

Mai mult, Biserica și creștinismul, ele însele sunt considerate mai degrabă ca mijloace prin care trebuie să ajute la realizarea unei vieți prospere și fericite în această lume, ca un fel de terapeutică spirituală care permite să fie rezolvate toate tensiunile și conflictele și care aduce acel echilibru interior care garantează succesul, stabilitatea și fericirea. Chiar ideea conform căreia creștinul trebuie să renunțe la anumite lucruri, și acestea nu sunt doar acte imorale și vinovate, ci o întreagă viziune asupra vieții, un ansamblu de priorități, o atitudine fundamentală în raport cu lumea, și că viața creștină este totdeauna o cale strâmtă și o luptă – toate acestea au fost practic abandonate și nu mai figurează în centrul mentalității creștine de azi.

Cumplitul adevăr este că o majoritate copleșitoare creștină pur și simplu nu mai sesizează prezența și acțiunea lui satan în lume și nu mai simt, deci, nevoia de a renunța la lucrurile și la slujirea lui. Ei nu mai discern evidenta idolatrie care impregnează ideile și valorile în care oamenii trăiesc azi și care determină, orientează și aservesc viața lor mult mai mult decât idolatria tangibilă a păgânismului de altădată. Ei rămân orbi la faptul că acțiunea lui satan constă esențialmente în a falsifica și a contraface, a deturna de la semnificația lor reală însăși valorile pozitive, a face ca albul să pară negru și invers, a practica jocul subtil și pervers al minciunii și confuziei.

Ei nu văd că noțiuni apriori pozitive și chiar creștine – ca acelea de libertate, eliberare, dragoste, fericire, propășire, deplină realizare a posibilităților fiecăruia, noțiuni care sunt cu adevărat la baza conștiinței omului și a societății moderne, motivația și ideologia acestei societăți – toate acestea pot fi deturnate de la sensul lor real și să devină vehicule ale demoniacului. Ori, însăși esența a tot ceea ce este demoniac o constituie totdeauna mândria: pompa diaboli. Adevărul, în ceea ce-l privește pe omul modern, fie că este un conformist respectuos față de lege, ori un virulent contestatar, este că cel mai adesea el este amenințat fie de mândrie, fie de reversul mândriei – deznădejdea. Astfel, a te lepăda de satana nu înseamnă doar a respinge o ființă mitologică în a cărei existență nici nu se mai crede. Înseamnă a respinge toată această concepție despre lume, plină de suficiență și de deznădejde. Desigur, satan nu va uita această respingere, această sfidare, această lepădare: „Suflă-l și scuipă-l pe el!”.  Războiul este declarat. Începe o luptă a cărei miză reală este viața veșnică. Creștinismul acesta este! Și acesta este sensul ultim al opțiunii noastre.

(Alexander Schmemann, Din apă și din Duh. Studiu liturgic al Botezului, traducere Pr. Prof. Ion Buga, Editura Symbol, 1992, pp. 51-52)