Text și context

În timp ce vorbea ucenicilor despre sminteală și credință, Hristos e întâmpinat de zece leproși. Evenimentul se petrece la intrarea într-un sat. Căci, întrucât boala cu pricina era contagioasă, era necesar ca cei în cauză să locuiască în afara așezărilor umane. Aici, ei erau condamnați la o moarte lentă și tristă, departe de cei dragi. Aveau obligația să strige de la distanță atunci când se apropia cineva, spre a-i oferi aceluia posibilitatea de a nu se intersecta. Vasele în care oamenii miloși îi hrăneau urmau apoi să fie curățate într-o manieră aparte. Oamenii erau într-un fel, trecuți de vii, în rândul morților. A celor periculoși. Cu risc de contaminare.

Leproșii

În ciuda tuturor acestor aspecte, cei zece pe care-i regăsim în pericopa evanghelică pe care o avem în vedere nu respectă întru totul protocolul. E drept, stau departe, dar nu strigă să se îndepărteze. Dimpotrivă. L-ar vrea cât mai aproape „Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi!”, sunt cuvintele lor. O rugăminte. Una care-și găsește răspunsul imediat la Domnul. „Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor”, le spune El, oferindu-le astfel posibilitatea de a fi declarați vindecați. Căci, în acea epocă, doar preoții Legii Vechi erau cei care aveau dreptul să constate vindecarea de o astfel de boală. Pe drum, constată cu toții tămăduirea. Ca atare, unul dintre ei decide să se întoarcă. Vine la Fiul lui Dumnezeu. Cade cu fața la pământ înaintea Lui și Îi mulțumește. Naratorul ține să puncteze un lucru. Cel în cauză era samarinean. Venea dintr-o parte a Israelului care, din pricina vicisitudinilor vremurilor, își pierduse puritatea etnică și pe cea religioasă. Cu toate acestea, cel în cauză, nu renunțase la elemente care-i vădeau umanitatea. Într-o manieră îmbucurătoare. 

Iisus e bucuros de întoarcerea lui. Exclamă, totuși, trist: „Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam?”. Apoi îi laudă credința.

În loc de concluzii

S-ar putea crede că episodul de astăzi vine să vorbească despre puterea de tămăduire a lui Hristos. Ori despre cei zece. Ce-i drept, și acestea se regăsesc în cele prezentate aici. Dar, cum orice astfel de relatare are în centru un mesaj moral, socotesc că acesta ar trebui căutat și evidențiat. Aici, apodictic, este vorba despre recunoștință. Cea oferită și cea așteptată deopotrivă. Căci, dacă minunea e întotdeauna un fapt neașteptat, menit a face să înmugurească germenele bucuriei în suflete care se ofiliseră din pricina suferinței, ceea ce urmează după e predictibil. Când cineva îți face un bine, se cade să mulțumești. S-ar putea zice că cei în cauză au avut circumstanțe atenuante. Nu-și văzuseră de mult familia și dorința de a le împărtăși această bucurie era atât de mare încât le luase mințile. Și totuși, întotdeauna e loc pentru a fi om. Cu O mare. Nu pentru că Hristos ar fi așteptat aceasta. Așa cum, nu așteaptă nici de la noi, de fiecare dată când suntem beneficiarii dragostei Sale. Ci pentru că noi avem nevoie de asta, spre a fi deplini. Îndrăzniți!