Potrivit vechii tradiţii teologice a Bisericii Or­todoxe Răsăritene, omenirea este o singură fiinţă în multe ipostase, aşa cum Dumnezeu este o singură Fiinţă în Trei Persoane. În realitatea ei veşnică, Liturghia este Paştele Domnului prezent în permanenţă împreună cu noi. Înainte de venirea lui Hristos, Paştele evre­iesc comemora evenimentul istoric al trecerii prin Marea Roşie – momentul în care fiii lui Israel au fost izbăviţi de oştirea egipteană. Dar Paştele nostru este Hristos şi El ne-a lăsat cu legământ să facem pomenire întru Numele Său: „Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea” (Luca 22, 19). Astfel El, adevăratul Centru al universului (nu un anumit eveniment istoric), este inima atenţiei noastre. Acest fapt transformă radical caracterul sărbă­torii Paştelui. Întreaga Euharistie constă într-o „pomenire” – înţeleasă nu în sensul obişnuit ca o reamintire doar, ci ca o intrare existenţială în lumea lui Hristos, în dimensiunile Sale Divine şi umane. Paştile noastre, şi prin urmare şi Eu­haristia noastră, sunt o trecere de pe pământ la cer, de la moartea în păcat spre veşnicia sfântă a Tatălui. Participarea cât mai deplină la actul liturgic îi învaţă pe credincioşi rugăciunea lui Hristos din Ghetsimani. Acesta este modelul: când suntem stră­punşi de întristare, durere şi chinuri ne transpunem rana noastră în planul universal, şi suferim nu numai pentru noi înşine, ci pentru întreaga umanitate. Pe măsura experienţei noastre personale, putem trăi soarta tragică a fiecăruia, spaima şi deznădejdea sa. Pomenim mulţimea celor morţi şi a muribunzilor. Se poate ca suferinţa să depăşească puterile îndurării noastre. Atunci când mintea şi trupul nu mai pot ţine pasul cu duhul, acesta continuă să urmeze lui Hristos, până la răstignire, până la mormânt, până în iadul iubirii Sale pentru umanitate.

 (Arhimandritul Sofronie Saharov, Rugăciunea experienţa Vieţii Veşnice, Editura Deisis, Sibiu, 2007, p. 118-119 )