Casa Mea este casă de rugăciune (Luca 19, 46). Venind la biserică, parcă am intrat în cer, parcă am lăsat în urmă tot ceea ce e lumesc; cel puţin, într-o asemenea stare ar trebui să intrăm în biserică. Acasă la noi, atenţia ne este distrasă de la rugăciune de o sumedenie de lucruri; la biserică însă, totul ne respiră evlavie şi rugăciune: şi prestolul lui Dumnezeu şi feţele Domnului şi ale sfinţilor, şi chipul de-viaţă-facătoarei Cruci, şi Evanghelia de pe prestol, şi uşile împărăteşti care duc în altar, în acest cer pământesc şi însuşi aspectul altarului ca loc mai înalt decât celelalte părţi ale bisericii, şi citirea şi cântarea, căditul, lumânările şi candelele aprinse, şi preoţii - înfăţişarea preoţilor îmbrăcaţi în sfinţitele odăjdii - totul, absolut totul, respiră evlavie şi rugăciune; totul îţi spune că te afli în locaşul sfânt al lui Dumnezeu, faţă în faţă cu Dumnezeu Însuşi.

(Sfântul Ioan de Kronștadt, Liturghia – cerul pe pământ, Editura Deisis, Sibiu, 2002, p. 148)