Zis-a Domnul către iudeii care veniseră la Dânsul: Eu Mă duc și Mă veți căuta și veți muri în păcatul vostru. Unde Mă duc Eu, voi nu puteți veni. Deci ziceau iudeii: Nu cumva Își va ridica singur viața? Că zice: Unde Mă duc Eu, voi nu puteți veni. Și El le zicea: Voi sunteți din cele de jos; Eu sunt din cele de sus. Voi sunteți din lumea aceasta; Eu nu sunt din lumea aceasta. V-am spus, deci, că veți muri în păcatele voastre. Căci, dacă nu credeți că Eu sunt, veți muri în păcatele voastre. Deci, Îi ziceau ei: Cine ești Tu? Și le-a zis lor Iisus: Ceea ce v-am spus de la început. Multe am de spus despre voi și de judecat. Dar Cel Care M-a trimis pe Mine adevărat este și cele ce am auzit de la El, Eu acestea le grăiesc în lume. Și ei n-au înțeles că le vorbea despre Tatăl. Deci, le-a zis Iisus: Când veți înălța pe Fiul Omului, atunci veți cunoaște că Eu sunt și că de la Mine Însumi nu fac nimic, ci, precum M-a învățat Tatăl, așa vorbesc. Și Cel Care M-a trimis este cu Mine; nu M-a lăsat singur, fiindcă Eu fac pururea cele plăcute Lui. Spunând El acestea, mulți au crezut în El. (Ioan 8,21-30) (Vineri în săptămâna a patra după Paști)

În pericopa evanghelică rânduită a se citi în vinerea din săptămâna a patra după Sfintele Paști se poate observa o puternică poziționare a lui Iisus față de interlocutorii iudei care Îi erau defavorabili, care nu înțelegeau deloc înțelesul cuvintelor Sale despre trimiterea Lui de către Tatăl și despre Împărăția lui Dumnezeu. Se pare că principala neînțelegere constă în aceea că omul pus încă de la bun început pe neîncredere, cârcotire și judecată nu poate să pătrundă decât superficial mesajul celui din fața lui. Domnul nu pare să fi găsit în cei strânși la templu nicio rezonanță duhovnicească. De data aceasta le spune că ei nu pot veni acolo unde El se duce, fapt interpretat de iudei drept un semn că vorbește despre moartea Sa, ba mai mult, despre o potențială sinucidere. Însă, Iisus vorbea despre plecarea Sa în Împărăția cea cerească, unde cei care nu au inima deschisă pentru Evanghelie nu pot intra. 

Un alt aspect legat de contrastul dintre Domnul și partenerii Săi de dialog de la templu e cel legat de faptul că Iisus e trimis de Tatăl și nu e din lume, deci vine din cele de sus și transmite mesajul Tatălui în lume. Iudeii care Îl răstălmăcesc sunt din lume, din cele de jos, nu pot merge în Împărăția Cerurilor și nu au parte de viață, ci de moarte în păcatele lor. Moartea în păcate e rezultatul necredinței în trimisul lui Dumnezeu, în Mesia. Păcatul poate fi definit, așa cum o facem de cele mai multe ori, printr-o fărădelege oarecare. Dar ceea ce stă la baza oricărui păcat e necredința în cuvântul lui Dumnezeu, care duce la moarte. Poate chiar mai mult spus, lipsa capacității de a auzi cuvântul lui Dumnezeu duce la moarte, fiindcă cine nu stă de vorbă cu Dumnezeu, Sursa vieții, Dătătorul de viață, nu are cum să fie viu.

Din dialogul cuprins în această pericopă, precum și din ultimele citiri ale Evangheliei, putem afirma că Hristos nu vorbea în niciun caz într-un limbaj simplu. Asistăm încă o dată la întrebarea insistentă a iudeilor „cine ești tu?”, la care Domnul răspunsese de nenumărate ori, dar ei ori s-au făcut că nu aud, ori nu s-au lăsat convinși. Și cu această ocazie le repetă că e trimisul Tatăului, iar Evanghelistul adaugă că ei nu au priceput, dar imediat mai notează că această lipsă de înțelegere va lua sfârșit curând. Iisus lasă cumva să se întrevadă sfârșitul Său pe cruce, spunând: „Când veţi înălţa pe Fiul Omului, atunci veţi cunoaşte că Eu sunt şi că de la Mine însumi nu fac nimic”. 

Este o constantă hagiografică faptul că mulți martiri, cuvioși, cuvioase, duhovnici, ierarhi nu au fost recunoscuți în timpul vieții, ci abia după trecerea lor la Domnul. Acest fenomen uman se petrece până în zilele noastre, după cum se observă deseori în evenimentele relatate de mass-media. Postum, deodată interesul pentru aceștia reapare, ba chiar vechii dușmani încep să le înalțe osanale. Poate că aceasta se întâmplă dintr-o rânduială cerească. Dumnezeu deseori îi smerește pe sfinți și pe eroi, ca să nu crească prin lauda omenească, ci prin virtuți, cu alte cuvinte să îi facă să nu fie din lume, ci din cele de sus. 

Revenind la cuvintele Domnului despre iminenta Sa „înălțare”, El afirmă că doar după această înălțare va fi recunoscut, pentru că nu face de la Sine nimic, ci de la Tatăl care L-a trimis, cu alte cuvinte nu spre slava Sa personală, ci a Celui ce i-a dat cuvântul, adică a lui Dumnezeu. 

Oarecum misterios și neexplicat clar rămâne finalul Evangheliei de față: „Spunând El acestea, mulţi au crezut în El”. Nu e clar ce anume din cuvântul Său i-a convins pe unii, deși până atunci pare-se că avea de a face doar cu potrivnici, nici câți ar fi acei „mulți” care au crezut în Domnul. Însă, Evanghelistul lasă a se înțelege că niciodată propovăduirea lui Iisus nu rămâne fără roade, iar pe de altă parte, că unii din cei de față au avut credință. Nu toți interlocutorii Domnului îi stăteau împotrivă, ci mai degrabă aceia erau vocali. În schimb, cei care au crezut în El, prin aceasta s-au rupt din lume și s-au făcut fii ai Împărăției Cerurilor.

Deseori, proorocii și înainte-văzătorii (sau în limbaj lumesc, vizionarii) ni se par a fi oameni foarte singuri, neînțeleși, rostind mesaje dubioase. Așa se pare că era văzut și Domnul, dar El rostește răspicat că nu e singur, din moment ce face mereu cele plăcute lui Dumnezeu. Altfel spus, oamenii sfinți, cei care sunt plini de virtuți, nu sunt niciodată singuri, nici măcar atunci când se află izolați în mijlocul pustiului, fiindcă ei sunt întru cele de sus. Împlinirea poruncii lui Dumnezeu înseamnă a fi cu Dumnezeu.