Text și context

Evenimentul prezentat în cadrul pericopei evanghelice de astăzi e plasat în continuarea Schimbării la Față. Coborât de pe Tabor, Hristos trage concluziile zilei împreună cu cei trei apostoli acompaniatori. Mulțimea îl așteaptă. Pe cale e abordat de un părinte. Un om ce vine să-și lase sufletul să-i dea ghes durerii ce-l frământă. Așteptând, prezentase jalba și ucenicilor rămași la poalele muntelui, însă fără succes.

Neam necredincios şi îndărătnic!

Rugăciunea lui e sinceră. Și-i izvorâtă dintr-o inimă îndurerată. Căci nimeni nu se va putea ruga vreodată cu mai multă ardoare decât un părinte pentru copilul său suferind. Ori un fiu pentru părintele său. Învățătorul e revoltat. Rostește cuvinte grele: „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi? Aduceţi-l aici la Mine”. Nu știm exact dacă ele sunt adresate Apostolilor rămași acasă, mulțimii, cârcotașilor din rândurile ei, ori părintelui. Ori, poate e doar o afirmație retorică. Cert este, însă, că Domnul e milos. Și-n situații limită acționează fără să întârzie.

Exorcizarea

Copilul e adus la el, diavolul e certat și vindecarea se produce. Cine altul, decât Dumnezeu însuși și-ar permite să certe învolburatele făpturi ale Tartarului? Și să mai fie și ascultat pe deasupra. Pruncul e redat sănătos părintelui său. Lacrimi de bucurie se vor fi scurs de bună seamă din abundență pe obrajii săi, iar bucuria îi va fi fost de nedescris! Minunea în sine vine să ne arate Dumnezeirea făptuitorului. Ca de obicei, aceasta nu se arată altcum decât cu un rost. Cunoașterea ei nu înspăimântă, ci dă siguranță, pace și bucurie. Căci Domnul nostru e Cel al păcii sufletului și ne oferă certitudinea că totul va fi bine.

Apostolii

Odată încheiate toate, Apostolii-și permit răgazul de a se apropia. Vor și ei să înțeleagă dedesupturile minunii. Și să se dumirească cu privire la cauzele incapacității lor într-ale taumaturgiei. „De ce noi n-am putut să-l scoatem?”, îi zic ei, discret și parcă, reținuți. Învățătorul le răspunde scurt și fără ocolișuri: „Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă”. Din replica sa înțelegem și noi ce importanță covârșitoare are credința în viața noastră. Mai ține să arate și care sunt cele două instrumente esențiale în lupta cu Concurența: rugăciunea și postul.

Și-apoi, pe drumul dinspre Gaileea, le spune ceva ce-i întristează, anume că va fi răstignit și omorât, dar va învia. În fapt, aceasta este morala istorisirii. De aceea face Domnul minunea. Să-i încredințeze că în ciuda lucrurilor îngrijorătoare ce se vor petrece, sfârșitul va fi unul neașteptat și fericit. Tineri la minte și necopți încă în cuptorul harului, ucenicii nu vor înțelege. Întristarea va pune stăpânire pe inimile lor. Mesia pe care și-L doresc e unul lumesc. Face minuni, învață mulțimile, e triumfător și intangibil. Cum să treacă el prin toate acele lucruri nedemne nici măcar drept răsplată activității unui borfaș de rând? Logica divină nu converge aici cu cea umană. O va face abia nițel mai încolo.

În loc de concluzii

Durerea tatălui ce vine să se proștearnă la picioarele Tămăduitorului circumscrie un complex tablou. Ne face să ne gândim adesea, pe cei ce suntem părinți, trupești ori duhovnicești, la durerea ce ne-ncearcă de fiecare dată când ni-s copiii suferinzi. Tămăduirea ne trimite cu mintea la bucuria resimțită de fiecare dată când lucrurile se schimbă în bine. Din păcate, mă tem că ne gândim cam rar, aidoma Apostolilor, la neputința noastră și la importanța Postului și-a rugăciunii. Or, ele sunt cărările ce ni-l aduc pe Hristos în inimă. Să le folosim cu încredere și vom avea parte de bucurie, tămăduire și har. Îndrăzniți!