Înţeleptul părinte Ioachim de la Sfânta Ana, ce era ca un frate al părintelui nostru, a spus:

– Oricine doreşte să fie curat, să fie atent, exigent, să se îngrijească pe sine, nici măcar să nu-şi ţină mâinile împreunate. La întâlniri ar trebui să fie atent la felul cum vorbeşte şi cum priveşte în jur, să evite contactele cu oamenii frumoşi şi orice altceva ce ar putea să-i provoace o cădere din feciorie şi din curăţia vieţii.

Pentru părintele nostru contemporan, Iosif Isihastul, lupta împotriva ispitelor trupeşti a fost grea. Acest război a durat 8 ani, care este îndelungat pentru o persoană care a rămas curată de toate păcatele trupeşti din copilărie. El spunea că, de fiecare dată când ajungea la limita puterilor în ispită, o lua de la capăt, după ce era întărit de harul lui Dumnezeu. Dar, pentru el, pe măsură ce timpul trecea, războiul se intensifica la nesfârşit.

«În acelaşi timp, eu nu am renunţat la metodele mele de apărare, care constau în privegherea de toată noaptea şi bătaia (îşi bătea trupul cu aşa-numitul «lemnul apărător», după cum ne învaţă mulţi nevoitori iscusiţi, de vreme ce «cui pe cui scoate»). Am plâns, am suspinat şi m-am rugat către Maica Domnului.

Lupta a încetinit o vreme, aşa că am putut să-mi trag răsuflarea, iar apoi a luat-o de la capăt, mai puternică decât la început. Trupul meu a devenit mai slab şi mi-am pierdut puterea. Îmi găseam liniştea doar în rugăciuni, şi acesta a fost un semn mângâietor».

Şi-a mobilizat toate metodele practice pentru un sfârşit victorios în luptă: nopţi de priveghere, lipsuri, foame, sete, bătăi şi lacrimi. A renunţat la patul său şi dormea pe un taburet de lemn transformat în fotoliu, pentru a-şi odihni braţele. A făcut acest lucru pe toată durata războiului.

(Arhimandritul Ioannikios, Patericul atonit, traducere de Anca Dobrin și Maria Ciobanu, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, pp. 29-30)